​ De fiecare dată când aflu că se lansează un nou tv show pe platforma Netflix, orizontul meu de așteptare se configurează pe baza a două idei: în primul rând, serialul va fi accesibil unui public foarte larg (de multe ori, indiferent de vârstă, educație sau interese, ceea ce ne apropie este întocmai impetuozitatea cu care vrem să ne detașăm temporar de toate aceste forme identitare de suprafață, pentru a ne "goli" mințile și pentru a deveni spectatori pasivi) și, în al doilea rând, respectivul serial va încerca, folosind anumite "rețetare", să ofere acestui public a-critic o versiune idealizată a universului explorat.

​ Serialul The Chair ("Șefa de catedră") a apărut pe Netflix pe 20 august 2021 și, în mod surprinzător, bifează căsuțele trasate anterior numai parțial. În ceea ce privește tendința de romanțare a topos-ului întrebuințat – mediul academic, în general; departamentul de literatură al Universității Pembroke, un "lower-tier Ivy", după cum o caracterizează unul dintre personaje, în particular (și, până aici, nimic nou, dat fiind faptul că întâlnim astfel de transpuneri elogioase ale banalului și în Orange Is the New Black sau You) – atmosfera intimă de seminar, The Smiths care cântă pe fundal despre Keats, Yeats și Wilde, relația care se prefigurează între Ji-Yoon Kim (profesoară americano-coreeană, specializată în Emily Dickinson și recent numită șefă de catedră, care încearcă să găsească un echilibru nu numai în viața profesională, ci și în cea personală, de single mom cu un copil adoptat) și Bill Dobson (care întruchipează, la rândul lui, tipologia unui man-child, un văduv cu un comportament autodistructiv și lipsit de simțul răspunderii), toate acestea sunt concurate de realități precum lipsa de reprezentare, manifestarea legitimă a corectitudinii politice prin intermediul unui protest studențesc, aplicarea unor standarde duble când vine vorba despre avansarea în carieră a profesorilor ("Black faculty are held to different standards. Their research isn’t considered as rigorous. They’re assumed to be more disorganized, less collegial"), dificultatea de a-i face pe studenți să înțeleagă că Chaucer este un badass al Evului Mediu.

​ Întorcându-mă la ideea de accesibilitate ca principiu unificator al tuturor serialelor Netflix Original, este posibil ca ceea ce depășește perimetrul receptării artistice și, implicit, ceea ce tulbură confortul "cititorului" tipic să fie întocmai acele referințe culturale care nu au suportat (încă) un proces (complet) de clișeizare. În calitate de membri fideli ai acestei comunități, suntem obișnuiți, cel mai adesea, cu diferite aluzii literar-biografiste "rudimentare" care s-au reprodus, popularizat și banalizat în timp – printre altele, putem menționa Kafka și Metamorfoza sa, sinuciderea Sylviei Plath, Corbul lui Poe, nenumărate analogii cu lolite. În calitate de filologi, în consecință, s-ar putea ca, pentru prima dată, această lume aparent construită pentru imediata înțelegere a celor "neinițiați" să ne intrige în scena în care protagonistul Bill Dobson se autoproclamă un Prufrock ("I grow old... I grow old..."), urmând ca studenta lui să îi completeze versul ("I shall wear the bottoms of my trousers rolled") și să îi lase a doua zi, la ușă, o plăcintă cu piersici, împreună cu un bilețel pe care scrie "Do I dare to eat a peach?". Merită notat și faptul că, în timpul desfășurării acestor secvențe, numele lui T.S. Eliot nu este rostit niciodată, căci toate aluziile la el se realizează metonimic (și eliptic!), pur și simplu, prin nominalul Prufrock. Momente similare se prefigurează de mai multe ori în The Chair, care nu însumează mai mult de trei ore.

​ Se poate observa cum, atât pentru privitorul "inițiat", cât și pentru cel "neinițiat", se produce o perturbare a sentimentului de imersiune narativă, pentru că celui dintâi îi va fi distrusă prejudecata conform căreia orice serial Netflix este facil, iar celui din urmă i se va ridica un obstacol în calea obținerii unei gratificări instantanee. În definitiv, The Chair cuprinde o serie de referințe de natură eclectică, contrastând high comedy cu low comedy și combinând cultura pop cu innuendo-uri literare "specializate" – la nivel simbolic, acest mecanism își atinge apogeul în momentul în care același personaj apare, alternativ, într-un dormitor care prezintă, pe post de recuzită, un poster cu Harry Styles lipit pe perete, apoi într-un birou cu o caricatură a lui Samuel Beckett, semnată de Edmund S. Valtman, profilată în fundal.