Talentul unui scriitor se măsoară lesne după capacitatea de a-ți menține atenția (și chiar un soi de încordare febrilă) pe parcursul întregii narațiuni pe care ți-o întinde înainte. La masa cuvintelor așternută de Doina Ruști, niciunul dintre felurile propuse spre degustare nu te lasă indiferent. Ca la un autentic festin, în care savurezi, cu nedisimulată încântare, toate bucatele ce-ți sunt oferite, parcurgând firele poveștilor din cel mai recent volum al prozatoarei, ești cucerit, rând pe rând, de intriga de roman polițist, de volutele poveștilor de dragoste, de rafinamentul inserțiilor fantastice și suprarealiste și, mai ales, de substratul metafizic, ce găzduiește unele dintre marile întrebări ale filosofiei.

Paturi oculte este un roman simfonic, în care se disting sonoritățile unor instrumente foarte diferite, armonizându-se însă perfect. Salturile în timp și în spațiu sunt posibile, trecerile dintr-o realitate într-alta au loc pe neașteptate, înlănțuirile și suprapunerile accentuează senzația de stranietate și, în mod paradoxal, de coerență a lumii.

Realitatea urbană (bucureșteană) în care sunt proiectate drumurile personajelor ni se dezvăluie sinestezic, mulându-se pe tiparul eroilor ce străbat tărâmul de aici în căutarea altuia, pe care doar îl presimt sau îl deslușesc oniric.

Conform distincției propuse de Michel de Certeau, există două variante de a cunoaște țesătura urbană și, dincolo de ea, palimpsestul nesfârșit al orașelor invizibile din lăuntru: cu ajutorul hărții sau al itinerariului. În primul caz, cunoașterea este orientată, fixată de traseele sugerate, în cel de-al doilea, lumea este străbătută cu pas de flâneur, iar spațiul este însușit ca o realitate profund subiectivă, personală.

Flori, protagonista romanului, le experimentează pe amândouă, amintind de îndrăzneala gestului din 1979 al artistei Sophie Calle, de a urmări și fotografia un bărbat pe stradă, care a condus la apariția proiectului Suite Vénitienne. Ea călătorește hipnotizată, sedusă iremediabil de paturile create, cu două veacuri în urmă, de meșterul aromân Valakis (Valache Cercel) și pictate de soția lui, Olimpiada (alintată Pipica), definitiv pecetluite prin frenezia magico-erotică a cuplului:

"Ea voia să-l înghită, prefăcut în furnici care-aveau după aceea să-i colinde prin sânge până la moarte, iar el voia s-o facă bucăți, și din ele litere mici pe care să le așeze într-o carte. (...)

Și-aveau obiceiul să facă dragoste în orice pat, chiar în clipa în care era gata, direct pe scânduri, ca un fel de tribut, ca un fel de consfințire a muncii lor."

Cioplite din lemnul roșcovilor iviți, la rândul lor, dintr-o stranie întâmplare petrecută în curtea casei Mataragiului, paturile cu voci de sirenă, potrivite pentru diverse nevoi și feluriți destinatari, devin obiecte semiofore (Krzysztof Pomian). Ele primesc darul tainic de a arunca o punte dinspre invizibil către vizibil (invizibilul lumii căreia îi aparțin la origine și vizibilul prezenței lor actuale), suprapunând temporalități distincte.

Călătoria pe urmele paturilor vechi, fascinante până la delir prin deschiderea către minunata dumbravă de roșcovi, mi-a amintit de întrebarea din Eseurile critice ale lui Roland Barthes – "Dar cum e posibil ca un obiect să aibă o poveste?" Răspunsul lui se potrivește acestui roman întortocheat și plin de sertare cu sensuri literare multiple, precum cele săpate în trupurile venusienelor statui ale lui Dali: "povestea lui este aceea a unei migrații, ciclul avatarurilor (în sens propriu) pe care-l parcurge departe de ființa sa originară, urmând panta unei anumite imaginații care îl deformează, fără ca totuși să-l abandoneze."

Doina Ruști face parte din stirpea gânditorilor socratici, care intuiesc că "viața nepovestită nu merită să fie trăită", iar romanul ei este, dincolo de celelalte chei de lectură sugerate anterior, o pledoarie pentru urmele care pot naște povești, pentru privirea atentă la detaliile microscopice, singura capabilă să restaureze lumea din cel mai insignifiant și infinitezimal fragment al ei:

"O așchie sare, scapă din foc, iar anvelopele unei mașini o duc mai departe și, chiar și-așa, transformată-n rumeguș, pe jumătate putrezită de vreme, continuă să distribuie toate întâmplările la care a luat parte, chiar și după ce-a fost îngropată adânc, la sute de metri."

Doina Ruști, Paturi oculte, Editura Litera, BPC, 2020, 288 p.