nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Jurnalul unei revoluții. Cu J mare

"Mă numesc X, m-am născut în X oraș și în X an."

Aceasta ar fi fraza-motor care declanșează, în fiecare dintre cele patru părți ale sale, elementul autobiografic în spectacolul lui Carmen Lidia Vidu. De data aceasta, seria de teatru documentar "Jurnal de România", caleidoscopul pe care Vidu îl folosește pentru a privi altfel spațiul autohton, luminează capitala și pune reflectoarele, la propriu, pe clădirea TNB-ului. Se caută un cadru pentru a asculta istoria cu i mic. Cum altfel, dacă nu printr-un jurnal? Așadar, Vidu regizează silențios mișcarea acestui caleidoscop, stă la butoane și îi înconjoară pe actori cu "aure" din amintiri, date personale, cuvinte marcante, imagini și videoclipuri de arhivă proprie, citate de divertisment ale perioadei în cauză; îi lasă pe ei în prim-plan. Consemnează aici: Oana Pellea, Florentina Țilea, Daniel Badale, Ion Caramitru, cu Revoluția de la 1989 în rol principal.

Genericul spectacolului îi aparține Florentinei Țilea și setează deja un cadru intim, nostalgic, plin de emoție personală: cântă ceva ancorat într-o amintire din copilărie, apoi cântecul se topește într-un video cu propriul tată, marcând astfel accesul către amintirile și viețile personale ale celor din scenă.

Prima parte o are în centru pe Oana Pellea. În stilul reprezentativ seriei de spectacole, Vidu proiectează, de data aceasta pe enorma fațadă a clădirii TNB, obiecte de tipul memorabilia, dosare ale Securității și aduce sub lupă istoria cu i mic. La fel ca Ion Caramitru, tot din grupul actorilor maturi, Oana Pellea continuă să joace și să manierizeze o narațiune atât de des utilizată despre momentul '89. Nu onestitatea lipsește, ci suflul unei experiențe vii, fără vehemența și teatralitatea cuiva care are o privire milimetrică asupra faptului.

Etajul vizual, bazat integral pe video-proiecții, angrenează și transformă TNB-ul în hotspot-ul autobiografic al Revoluției. Autenticitatea spectacolului se țese cu variații ale persoanei I, folosită apăsat, ferm, atunci când se vorbește cu "eu" și "pe mine", la timpul prezent. În părțile a doua și a treia, cele ale Florentinei Țilea și ale lui Daniel Badale, actori dintr-o generație mai tânără, nivelul de deschidere pare mai mare; cei doi își asumă mai ușor renunțarea la persona publică, își însușesc diateza activă aproape ca o nevoie de a progresa cumva în propriile căutări. E de apreciat în mod special cum aduc pe scenă cât mai mult din viețile lor "adevărate": de la concluzii personale (Nu a fost Revoluție) la confidențe cu un aer privat (Îmi petrec Revelioanele singur, Plâng ușor, povestește Badale, iar Țilea relatează cum, copil fiind, îl vedea pe Ceaușescu ca "de-al ei"); aceste momente îl apropie pe spectator, îl fac să recalculeze suma relatărilor despre marele moment revoluționar. E nevoie de intersectarea mai multor planuri, chiar dacă, la final, sentimentul legat de Revoluție rămâne unul voit confuz. Însă "jupuirea" unui asemenea eveniment-mamut din istoria României până la perspectivele "mici", individuale, care jonglează și cu suveniruri personale, domestice, are potențialul de a debloca un soi de terapie colectivă și de a înregistra teatrul documentar ca o arhivă vie. Spectacolul lui Vidu nu vorbește atât despre Revoluție, cât despre vocile care se aud mai încet decât zgomotul marilor istorii.

Jurnal de România. 1989 (2020, regie: Carmen Lidia Vidu, TNB)

Sandra SANKAT

Masterandă în anul II la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în prezent Sandra este implicată într-un proiect de cercetare a spectacolelor de teatru documentar. Are o slăbiciune pentru fenomenul scenic contemporan. Unul dintre spectacolele ei preferate este Gruesome Playground Injuries, montat la Apollo 111.

în același număr