OPTm
nr.crt.

Februarie care s-a dus

Se întâmpla în urmă cu mai bine de zece ani. Era început de februarie și afară era un frig de crăpau pietrele. Nici urmă de ninsoare, cu toate că o tot așteptasem încă de la Crăciun. Crengile copacilor erau acoperite de mici bobițe de gheață care semănau cu niște șiraguri nesfârșite de mărgele strălucind străvezii pe fondul lăptos al cerului. Aveam de terminat un text, și cum brusc îmi pierise cheful să urmăresc demonstrația încâlcită pe care mă chinuisem să o țes acolo, mi-am sprijinit capul într-o mână și am început să privesc plictisită pe geam. Mă gândeam la cât de puțin îmi plac lunile de iarnă cu zilele lor scurte, posomorâte și friguroase, la nefericita mea soartă de a nu reuși să închei acel studiu, la fericita situație de a mă afla totuși în casă, la căldură, pe o vreme atât de geroasă, la cerul încadrat în rama ferestrei pe care norii formau irizări albastre, gri și vineții ca într-un peisaj de Constable din care lipseau doar personajele și moara de vânt, apoi mi-a venit în minte expresia „palatul de cleștar al iernii" pe care o notasem în clasa a doua într-un vocabular ca materie primă pentru ora de compunere, și mi-a venit să râd. Afară se întuneca treptat.

Deodată, un zgomot scurt, ca un pocănit, m-a trezit brusc din reverie. „Mi se pare", mi-am zis, nemulțumită că era timpul să revin iar cu picioarele pe pământ, privind cu ciudă la liniuța neagră a cursorului care pâlpâia nerăbdătoare pe ecranul din fața mea. Dar zgomotul se auzi iar. „Ei, nah!" M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră neliniștită, cu urechile ciulite, încercând să depistez direcția din care venea sunetul. Și ceva pocni din nou, de data asta mai clar, în dreptul bibliotecii. M-am apropiat ascultând. Poc! făcu iar. „Gata, mi-am zis, Știu. E raftul din mijloc". Și am început să îl cercetez cu atenție. În stânga era Thomas Mann: romane, critică, scrisori, jurnalul autorului și altele, Erika și Klaus, Golo, urma Gabriele D'Annunzio cu poezii, romane și critică, iar în colțul din dreapta era înghesuit Hugo von Hofmannsthal. „Probabil lucrează lemnul. Raftul e prea încărcat, mă gândeam, când se auzi poc! și, imediat din dreapta, chiar sub ochii mei, o carte subțirică cu un cotor vopsit în două nuanțe de gri cu sigla editurii Paralela 45 pe care scria în alb și negru: Hugo von Hofmannsthal, Aventura mareșalului de Bassompierre, înaintă dintre celelalte ca și cum o forță nevăzută din spatele peretelui ar fi împins-o brusc mai în față. Am deschis repede ușa de sticlă și am încercat să trag volumul din raft afară, însă m-am precipitat și acesta mi-a alunecat din mână căzând deschis, cu fața în jos, pe covor. L-am ridicat cu mare grijă ca să păstrez aceeași pagină la care se deschisese din căzătură și, trăgând aer adânc în piept, am citit imediat primele rânduri pe care mi-a căzut privirea:

Toate cărțile de-aici sînt existențe absolut problematice, chiar și cele mai vechi dintre ele s-au molipsit de la cele noi prin simpla vecinătate, și dacă le-ați deschide acum, ați constata că seamănă cu un sistem de nenumărate pâlnii, care se tot rotesc și se încrucișează unele cu altele nebunește, fiind în realitate niște atomi de gând lipsiți de coeziune." Și, mai departe: „Căci, cu adevărat, toate aceste cărți au izvorât în vreun fel oarecare dintr-un suflet omenesc, sînt, în vreun fel oarecare, imaginea unui suflet, umbra unui suflet. În vreun fel oarecare le poți asculta, în vreun fel oarecare poți crede în ceva din ele. Le poți asculta cu acea încordare dureroasă cu care un deținut ascultă în celula sa un pocănit, un pocănit abia perceptibil, atât de slab, încât uneori omul crede că nu e decât zvâcnetul tâmplelor sale. Și totuși nu e numai în arterele sale, e în afara sa, există. Se repetă, se întrerupe. Își face drum prin zidurile teribil de apăsătoare, vrea să-i vorbească. Încă nu știe, nu știe nici pe departe ce vrea să-i spună. Nu știe măcar în ce limbaj îi vorbește. Inima lui bate în răstimpurile când pocnetul încetează, iar asta îl încurcă, simțurile sale supraîncordate îl înșală, făcându-l să creadă că aude pocnetul când de fapt acesta a încetat – încă nu știe dacă va învăța vreodată să-l înțeleagă, să recunoască acele bătăi, să le reunească așa cum trebuie, ca să știe cine-i vorbește, să afle totul, să răspundă, să simtă că prin zidurile teribil de apăsătoare un suflet se reunește cu al său, încă nu știe altceva decât că i se vorbește" (Masa cu cărți).

Cred că e lesne de înțeles că lectura mea nu s-a oprit aici. Am continuat să citesc și să recitesc Hofmannsthal de câte ori am avut ocazia. L-am citit tradus în română de Ion Negoițescu și Ștefan Augustin Doinaș în volumul Moartea unui contabil, tradus de Ion Pillat și de alții, apoi l-am citit în original, dar și în engleză sau în franceză, l-am citit în studii și în prefețe (inclusiv în iscusita prefață semnată de Cornel Ungureanu care deschide chiar volumul cu pricina), l-am regăsit în fotografii și în atmosfera încremenită din cafeneaua Griensteidl din Viena, mereu întrebându-mă dacă și ceilalți au pățit ceea ce mi s-a întâmplat mie.

Treptat, am înțeles că în calitate de reprezentant al mișcării Jung Wien alături de Arthur Schnitzler, Peter Altenberg, Richard Beer-Hofmann, Felix Salten și Karl Kraus, Hugo von Hofmannsthal reflectă în operele sale timpul crepuscular al Austriei Imperiale, estetismul care s-a născut din criza spiritului european fin de siècle, că a fost un moștenitor al spiritului clasic, în descendența lui Goethe, un apologet al relației cu alteritatea înainte de Lévinas și un sensibil analist al ireversibilului și al nostalgiei înainte de Jankélévitch. „Fenomen miraculos și unic" cum îl descrie Zweig, scrisul său a devenit emblematic pentru imaturitatea unei epoci și în același timp pentru maturitatea sa prea timpurie (poet prolific la numai nouăsprezece ani), pentru antinaturalismul și estetismul pe care le tematizează în operele sale, un fel de efigie reflectând imaginea retrogradă a aristocrației imperiale, a „lumii de ieri" în fața unui univers în permanentă disoluție și transformare. Am regăsit în Moartea lui Tițian, în Nebunul și moartea un neoromantism tulburător, în povestiri un fantastic aparte, în eseuri un program estetic de mare forță aparținând unui scriitor care încă de timpuriu (în Scrisoarea către Lordul Chandos) are conștiința valorii și a misiunii sale. Apoi am descoperit că Hofmannsthal nu a fost doar libretistul lui Richard Strauss, ci că între cei doi s-a închegat o prietenie solidă care s-a încheiat numai la moartea scriitorului și că era singurul dintre oamenii importanți din anturajul lui Thomas Mann căruia scriitorul german îi permitea să se așeze în propriul fotoliu, gest interpretat de apropiați ca fiind o favoare extraordinară, în numele aprecierii cu care era întâmpinat.

Chiar acum când scriu acest text mă aflu din nou în fața calculatorului. În dreapta mea, cu paginile deschise ca un evantai, se află volumul despre care v-am povestit. Îl privesc și văd filele lui răsfirate dansând în bătaia curenților de aer ca o metaforă a zborului, simbol al eliberării unui „scriitor închis într-o epocă a culturii". Afară ninge viscolit, ca într-un glob de sticlă și crengile copacilor s-au încărcat până la refuz cu zăpadă.

Notă: Toată această poveste este de fapt o ficțiune și reprezintă omagiul meu pentru Hugo von Hofmannsthal, autor născut în ziua de 1 februarie 1874 și ale cărui scrieri mi-au ținut companie o bună bucată de vreme.

Iulia MICU SIMUȚ

Iulia Micu Simuț (n. 1981) a studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și este specializată în literatură comparată. A publicat numeroase eseuri și studii în reviste românești și străine. Este autoarea cărții Thomas Mann. Istoria unei partituri literare (premiul pentru debut USR - Cluj, 2007) și a unei teze de doctorat despre confruntarea dintre artist și moarte în modernism.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 18⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Fără a fi propriu-zis o ficțiune, cum a fost povestirea Iuliei Micu din Treisprezece Proză fantastică, fragmentul de față constituie o fantezie de intelectual, printre cărți, într-o zi de februarie.

Doina Ruști

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Alina PAVELESCU

Cele mai bune cărți, pe VOXA - în orice format

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

LITERA

Humanitas

LITERA

Copyright © fictiunea.ro