Un extraordinar roman postapocaliptic. Despre ce vorbesc? Desigur, mă refer la volumul Ligiei Pârvulescu, apărut la editura Litera la sfârșitul anului trecut. Cu certitudine, acesta are diverse valențe expresive, dar totuși acest palier interpretativ mi se pare cel mai apropiat de adevăr.

Mai întâi, romanul e declanșat de experiența prin care trece o studentă după ce rămâne gravidă și realizează că nu-și dorește să dea curs sarcinii. În loc de dramatismul la care ne-am aștepta, scriitoarea pune în prim-plan o altă latură a femeii, mult mai puternică și, cu siguranță, dominantă.

Toate trăirile Magdei din timpul anesteziei devin surse de inspirație pentru conturarea unui nou univers. Totul începe firesc, în cotidian. Nevoia ca totul să fie pur, de exemplu, este ilustrată în timpul unui exercițiu de imaginație, în care fata îl proiectează pe tatăl perfect. Bărbatul e înalt, șaten și are piele albă, o nuanță de alb care să reziste murdăriei: "«Chiar», se gândi, «băiatul ăla, chiar și murdar, ar fi părut curat»". Mai mult, puritatea invadează și cuvintele, atingând una din calitățile stilului: demnitatea. Astfel, pentru Magda, folosirea unor cuvinte vulgare impunea revenirea la acel tip de energie pură trăită pe masa de operație: "Ca un spray antistatic-antioricemurdar." Această nevoie de claritate se prelungește la nivelul senzațiilor și contaminează chiar muzica, având în vedere că în viziunea Magdei: "Jegul nu intra în piele, cuvintele urâte alunecau pe lângă corpuri și suflete ca nocturnele lui Chopin. Rămânea flacăra, constantă și dură."

Ideea de moarte este al doilea element ce se strecoară în universul tuturor personajelor. Aceasta însă este văzută ca devenire, ca punct de evoluție, de trecere într-o altă formă sau univers. Matei, de exemplu, este un ucigaș acceptat, adept al noii religii (NMS), iar imaginea sa, reflectată în apele oglinzilor, duce cu gândul spre claritatea, spre ordinea pe care și-o creează în viață. Când perceptele creștinismului i se par prea radicale ("Creștinismul spunea în mod neplăcut și tranșant: să nu ucizi"), adoptă religia NMS, mult mai permisivă: "În NMS se spunea la fel de tranșant: acceptă tot ceea ce este, pentru că e ordinea firească a lucrurilor. Acceptă lumea, acceptă-te pe tine și iubește-te". În acest context, personajul împărtășește senzațiile Magdei, nevoia ei de ordine, de puritate, de claritate, ceea ce are justificare logică, având în vedere că în roman "totul se leagă", totul se construiește, totul evoluează. De fapt, copilul avortat de Magda, al cărui tată e Tercălău, trebuia să fie Flam, dar ea este născută de Rosa. Matei se dovedește a fi doar o parte din Flam, o parte pe care aceasta trebuie să o accepte și să învețe să o iubească.

Uciderea lui Călin, copilul unui vecin de bloc al Flaminiei, de către Matei, îl determină pe tatăl băiatului să aibă reacții nebunești. El proiectează în prezent existența băiatului, îl transformă, îl recreează într-o prezență absentă, având în vedere că în roman nimeni nu moare cu adevărat, iar lumea se conduce după o geometrie variabilă a formelor, totul devine.

Legătura lui Matei cu sângele vine ca o completare a tabloului de mai sus. Acesta îi inundă universul, cuprinzându-i văzul, auzul, gustul, mirosul ("Se șterse încet la gură. Sângele, bine cunoscutul gust metalic [...] Atâtea oglinzi câte găleți de sânge. Atâta sânge cât încăpea într-un corp."), dar și gândurile ("Aproape că putea să ghicească grupa sangvină după gust. Grupa A era dulceagă. Vesel, extravertit. Grupa B un pic înțepătoare. Must. Sânge de introvertit, otrăvit ca melancolia. Grupa 0. Skittles. Grupa AB. Rară și delicată. Puțin piper. Oameni ciudați."), reconfigurându-i existența.

Flaminia nu este nici ea străină de ideea uciderii. În copilărie, fără să înțeleagă ce face, obișnuia să ucidă animale ("Ea «separase» doar în copilărie animalele, fără să înțeleagă"). De fapt, nu voia să le omoare, ci doar să privească "dincolo", în sufletul lor, să pătrundă într-o altă dimensiune, să evolueze; ele, însă, rămâneau tăcute: "Pupilele dilatate și inexpresive rămâneau mute, la fel de opace ca ochii negri [...] ai lui Matei."

În același timp, romanul e mai mult despre creație decât despre moarte. La nivel de construcție, tipurile de roman par a se naște unul din celălalt. Mai întâi există un substrat realist, alcătuit prin retrospecție și flaskback din amintirile personajelor de altădată (având în centru viața de student a lui Tercălău, tânăr cu mare succes la femei). Paralel cu trecutul, se dezvoltă prezentul personajului, abia perceptibil pătrundem într-un univers picaresc (având în centru cerșetorii dintr-un București imaginar, foști intelectuali), care se suprapune unei contrautopii. La putere vin pozitiviștii, care, în frunte cu Terminescu, pun mâna pe capitală și, în final, pe țară. De remarcat este umorul negru al scriitoarei, amintind pe undeva de naivele Hore de copii ale lui Arghezi, la care se adaugă, în spirit postmodern, ironia ce se construiește ca un substrat al universului. Terminescu, Primarul-Președinte, de exemplu, era "fan Terminator și fan Eminescu (citise odată primele două strofe din «Luceafărul»"), mai mult, el devenise "Terminatorul culturii" și "Eminescul noii ordini orășenești". Evident, în acest context, oamenii de cultură sunt anihilați, "Guvernul devine cel mai crud lagăr de intelectuali din fosta Europă de Est", iar cei ce se salvează se transformă în cerșetori, ca Tercălău, Hefe sau Jet. Femeile nu au foarte multe posibilități. Pozitivistele ajung cu greu escorte, cele mai multe erau alăptătoare sau sugătoare prin toaletele publice. În acest mediu existențial, parcă pare o reacție logică, apariția metalicilor. Oamenii se transformă în mașini, romanul fuzionând cu scrierea de tip SF. În continuare, distrugerea continuă, evoluția e iminentă. Pământul dispare ca planetă și romanul alunecă spre fantasy.

Escatologia amintește de stingerea eminesciană, dar și de vedele hinduse. Mai întâi e "o liniște care atrăgea ca un magnet", apoi soarele dispare, dispar gândurile, auzul, până la sfârșit rămânând doar vederea, totul se decojește, fiind, în final, stăpânit de frig și întuneric. Lumea dispare, însă, firesc, fără de ce-uri, fără regrete, ca într-o ecuație perfectă a vieții în care moartea este doar o etapă a existenței. În imaginația lui Flam, Pământul devine o ființă ca oricare alta, care "observa, gândea, lua decizii", dar ea nu e capabilă să perceapă adevărul în deplinătatea lui, de fapt, planeta se transformă, trece printr-un proces de "rafinare a materiei". Pășim într-un fel de paradis schimbător în stil fantasy, care "Nu e neapărat Mexic. E ce vrei tu să fie". Mai mult, persoanele iau forma pe care o doresc, Aryan devine muzică, Ramon se transformă în inimă, Flam și Rosa rămân chiar femei până la un moment dat. Aici, între Flaminia și Ken, se țese o poveste de iubire ce amintește de mitul androginului din Platon. În fond, scriitoarea pleacă de la ideea că nimic nu se irosește în univers, totul se transformă, astfel ființele se creează din nou, se contopesc, se reconfigurează mereu într-o altă formă, devin altceva. Acest proces traversează toate lumile romanului. Dacă la început, personajele sunt oameni, în contrautopie devin metalici, asemănători mașinilor, iar la dezintegrarea Pământului, corpurile personajelor se luminează într-o nouă vibrație și sunt eterate, căpătând câte una din culorile curcubeului în funcție de ocupația de pe Pământ. În final are loc unirea Flaminiei cu Ken și Rosa, apariția Triei, o formă de viață neobișnuită, ce se construiește din neuronii Elizei sub forma unei sfere singure, albastre. Din ea se naște o ființă cu aspect de sirenă ("se schimbase: de la mijloc în jos se transformase într-o imensă înotătoare") având trăsături argintii, pentru ca în final, corpul ei să semene cu cel al unui animal, ca al tuturor ascendenelor.

Pământul își modifică vibrația și se transformă într-un loc paradisiac, într-un spațiu feeric, inspirat parcă de Insula lui Euthanasius. Pe culoarul ce duce spre mijlocul lacului, nuanțele se îmbină în curcubeu: "din subteran străbătea o lumină timidă, mai mult o boare de lumină care își schimba culoarea la intervale regulate, pornind de la roșul aprins, galben, portocaliu, verde, până la albastru și violet, străbătând toate subtilitățile nuanțelor". Dacă roșul sugerează, după cum spun dicționarele de simboluri, un nou început în viața de dincolo, fiind o culoare masculină, verdele i se opune ca simbol al feminității, fiind asimilat unui proces de regressus ad uterum, întoarcere spre timpurile inițiale, ale nașterii. Chiar Flaminia are senzația de liniște când plutește spre insulă, "ca în uter, înainte de naștere". Mai mult, în Evul Mediu (amintim că personajul Ken apare în amintirile Flaminiei ca un rege nordic, trăind o poveste de dragoste cu ea în ipostază de vrăjitoare), albastrul din curcubeu era culoarea credinței, iar verdele era culoarea dragostei. De fapt, plutirea aceasta spre insula lui Euthanasius pe care o trăiește Flaminia nu e altceva decât o renaștere a ei, ce presupune totodată acceptarea laturii ei masculine și pierderea lui Matei, dar fără regret, ea pregătindu-se pentru noi experiențe.

În spatele acestei lumi, stă o femeie, Eliza, și prin intermediul ei, scriitoarea își împărtășește concepția de viață. Ea consideră că deși la origini, la nivel conceptual creația se face și în parte masculină, aceasta este materializată doar prin parte feminină, cu alte cuvinte, "Creatorii nu pot fi decât creatoare".

În acest spirit, cred că femeia a fost mereu, și cu atât mai mult ar trebui să fie în contemporaneitate, așa cum este în volumul Ligiei Pârvulescu, mult mai mult decât suma de drame existențiale care-i macină sufletul, mult mai mult decât tragismul obsedant al unui destin iminent. Spiritul ei, adevărata sa natură, se găsește dincolo de lamentații și regrete, dincolo de lacrimi, dureri și seisme sufletești în spațiul nesfârșit al creației, fie ea și artistică.