OPTm
nr.crt.

Așa începe.

Ai un coșmar, nu-ți amintești nimic din el și e perfect normal, mulți oameni nu-și amintesc. Trec câteva zile. În loc să adoarmă, creierul devine regizor de filme horror, tu ești protagonistul, tu ești călăul, tu ești victima, tu ești vânătorul, tu ești cel care fuge.

La început, vezi totul în nuanțe sepia, cu timpul începe să devină tot mai viu. Îți spui că ești prea obosit și stresat de la muncă și îți cumperi suplimente pentru somn liniștit. În primele zile par să aibă oarece efect, apoi coșmarurile revin cu și mai mare intensitate.

Uneori simți și dureri, când te trezești îți verifici palmele și încheieturile sperând să nu găsești urme de tăieturi, arsuri sau carne lipsă. Răsufli ușurat că piroanele n-au fost reale, că scalpul e întreg și creierul la locul lui.

Straniu, deși nu dansezi niciodată, observi că știi niște pași de vals. Îți amintești cum i-ai învățat? Ai repetat mișcările mult timp în somn, vis recursiv, într-o sală de bal cu portrete de oameni cu ochi scoși. Le-ați repetat, tu și celelalte păpuși trepanate.

Ai febră musculară din ororile în care trebuie să hăcuiești oameni cu un satâr. Îți vine să vomiți când realizezi că cei pe care-i despărțeai de membre, mâinile într-o grămadă, picioarele în alta, nu erau toți morți.

După câteva săptămâni, coșmarurile alternează cu episoade de paralizie în somn. Acum tu ești cel hăcuit, tăiat cu fierăstrăul de ciocli cu ochi de macrou congelat, ție îți toarnă pe gât ulei fierbinte sau nisip fin. Renunți la pumnul de suplimente pentru insomnii, tulburări de somn, anxietăți și treci pe chestii serioase, unele făcute rost de la un prieten care are un prieten și-așa mai departe.

Urmează amintirile.

Te întrebi dacă ar fi fost mai bine să ți le șteargă de tot ori să ți le încuie în sertare ale minții, iar tu să le deschizi la întâmplare, ca bolnavii de Alzheimer. Dar boala nu face asta, ci ți le modifică, nemailăsând nimic frumos în ele. Pune în loc monștri, scârbă, groază și putrefacție și vezi asta de fiecare dată când cazi pe gânduri.

Te urci în autobuz și brusc te întorci la copilărie, ai șase ani, ești fericit și alergi după un fluture. Arunci plasa, îl vezi cum dă neputincios din aripi, gata, l-ai prins. Iar fluturele începe să latre speriat, urlet de diavol tasmanian amplificat de ecou, îi privești fața, are ochii roșii înconjurați de păr și gură de om, cu dinți de om. Încearcă să te muște, știi că n-are cum să fie reală una ca asta, dar totuși te mușcă, iar tu țipi în autobuz și lumea se uită mirată la tine. Cobori la prima de rușine, mai mergi douăzeci de minute pe jos, treci prin fața clădirii de birouri unde lucrează Sandra.

O femeie ca ea e greu de uitat, tu știi asta. Ai avut noroc vara trecută. Ți-a spus-o direct, s-a certat cu iubitul ei idiot plecat în deplasare și voia să se răzbune, nimic mai mult, să nu-ți faci speranțe. Ai acceptat, cum să scapi asemenea ocazie, cine ar fi ratat-o? Închizi ochii și o vezi cum se lipește de tine, cum mâna ei îți desface șnurul de la slip, și te lovește ceva. Știi sigur că nu-i real, n-are cum să fie așa ceva, logica te ajută să ridici un zid de beton între tine și monștrii ce pândesc. Clipești de câteva ori, zidul ridicat nu mai e acolo, l-au furat cei înecați și e plină apa de ei, valurile îi rostogolesc spre țărm, tu o penetrezi pe Sandra și te incomodează mâini, picioare, care te ating ca niște meduze supraponderale. Ești tot acolo în apă, te pipăie ceva, vezi că de spatele tău s-a lipit o bătrână stafidită și goală, cu plete lungi întinse de valuri, ca un kraken uriaș, iar în jurul Sandrei s-au îngrămădit niște cadavre de bărbați cu penisuri în erecție... ce dracu, trezește-te, Adriane! S-a dus și amintirea asta!

Mergi repede acasă, pornești calculatorul, cauți poze de la toate evenimentele importante din viața ta. Le printezi și le lipești una lângă alta, pe pereți, pe dulapuri, pe oglinzi, peste tot. Ai scris deja o mare parte din amintirile tale, le-ai și tipărit pe hârtie, nu vrei să ți se strice hard diskul și să pierzi totul. Poate dacă le vezi des, boala n-o să ți le strice. Te-ai gândit să te faci scriitor?

Ha, n-ai noroc! Te uiți la poza cu gașca din Grecia și cu Sandra, ai scris deja despre ea, dar textul îți evocă aceleași emoții ca o rețetă de cozonac, dacă închizi ochii vezi doar cadavrele cu mădulare erecte și guri pofticioase apropiindu-se de voi. Privești o poză cu tine în prima zi de școală, clasa întâi, dar pe retină ți se formează imaginea fluturelui cu gura căscată cum își rânjește caninii nespălați și se pregătește să urle la lună.

Mai iei o pastilă, pare să aibă efect mai puternic cu votcă sau whisky. Altă fotografie, clasa a VIII-a, banchetul de sfârșit de an, pe foaie scrie că ai dansat cu Maria, avea un ditamai decolteul și cele mai mari țâțe din clasă, v-ați furișat în baie și te-a lăsat să pui mâna, dar n-are cum să fie așa, pentru că simți și acum mirosul de mucegai când ai sărutat-o și ceva ca un albuș de ou lipindu-se pe mâna băgată sub bluza ei. Ochii ți-au rămas blocați pe o libarcă încercând să scape dintre șuvițele ei negre. N-are cum să fie așa!

Mai pune-ți un pahar de alcool, haide, mai ia o pastilă și nu te mai gândi la părinții tăi, n-aveau cum să mănânce spaghete cu bucăți de sârmă ghimpată la restaurant și nici să-și târâie după ei intestinele ca pe-o trenă, oamenii nu fac asta în lumea reală. Acum dormi, o să te doară stomacul atât de rău încât n-o să-ți mai pese de nimic altceva.

Mai ai câteva amintiri, pe majoritatea le-ai tăiat cu un X roșu, apartamentul tău de două camere arată acum ca baza de operațiuni a unui asasin plătit.

Să te mai duci la un doctor? Primul psiholog vizitat s-a închinat și ți-a zis că poate ai fost deocheat. Ți-a recomandat și un preot bun. Al doilea te-a ascultat cu ochii pe ceas și cu mintea cine știe unde, fără să spună nimic. Te gândești totuși să discuți cu un preot, slabe șanse de ajutor, dar ai încerca orice.

Intri în prima biserică întâlnită, nu-i nimeni acolo. E frig, miroase a odorizant de mașină și câteva particule de praf se agită între tine și sfinții zdrențuiți de pe ziduri, care seamănă cu cei din bisericuța din copilărie. Ai optsprezece ani și te rogi să iei examenele, și preotul te-ascultă, apoi se întoarce spre cruce, îi spune lui Iisus că preia el tura de răstignire, Cristosul răsuflă ușurat, coboară, își prinde părul la spate, cedează coroana de spini, își aprinde o țigară. Se întoarce spre tine, Adriane, și-ți șoptește că n-ai boală, ci blestem, l-ai luat când ai atins pictura aia cu Triumful morții, mai știi c-ai zis că-i fumat răul pictorul? Tu nu știai că săracul Bruegel a pictat ce-i mai rămăsese în minte din nunta lui? De ce-a trebuit să te dai tu rotund, să pipăi pânza aia nenorocită?

Blestem, nu boală.

Dacă te simți mai bine, spune-i boala artiștilor, a celor frustrați, a celor chinuiți, dar tu nu ești nici pictor, nici scriitor, ești doar un prostovan care n-a știut să-și țină mâinile acasă într-un muzeu. De ce crezi că scrie peste tot că n-ai voie să atingi exponatele?

Intri în ultima fază.

Nu mai ai nicio amintire întreagă, așa că acum îți alterează realitatea. Nu mai ai nici pastile. Noaptea ai coșmaruri când dormi, ziua când închizi ochii. Mai ai puțin. Te agăți de viață, cu ultimul efort al celui ce urmează să se ducă în adâncuri. Știi că n-o faci pentru că ești luptător, ți-ar fi mai ușor să cedezi, dar ți-e frică, nu știi ce te așteaptă dincolo. Te încăpățânezi să-ți folosești logica, la salonul de cosmetică din drumul tău nu-i decupează nimeni fața clientei cu flexul, iar mașina ce frânează în ultimul moment, că doar ai trecut pe roșu, nu-i condusă de un bărbat cu ochii atârnați ca becurile de dulii, cu căciulă cu piroane să-i țină creierul. Nu clipi, altfel se transformă în monștri. Trebuie să reziști cât mai mult. Nu clipi!

Leșini, dar ești acolo, într-o cutie neagră. Nu, nu-i cavou. Nu vezi și nu auzi nimic. E liniște, închizi ochii, așa ești protejat dacă un monstru apare lângă tine. Lasă-l să te miroasă, să-și scuipe balele peste tine, să-și împartă respirația puturoasă cu tine, ignoră-l, indiferența îi face rău. În leșinul tău, râzi, dar nu durează mult, ți-au băgat ceva în venă, simți că nu-i lichid de-al tău, îl lași să-și facă de cap prin corp și uite că te trezești, ești într-o cameră de tortură, cu cadavre fierbând în cuști încinse, unde gargui în halate albe fac autopsii în aplauzele unei mulțimi.

Nu, Adriane, nu-i nimic real, ești într-o cameră de spital. Uite, doamna asistentă ți-a făcut o perfuzie. Nu-ți mai plânge de milă, nu mai asculta de alte voci, n-ai nevoie de creion și foaie, nu ești artist, haide spune mulțumesc și nu mai clipi! Cum cine sunt eu, ce întrebare-i asta?

Vrei să vorbești, nu poți, rămâi mut când vezi monstrul în fustă, cu corp de femeie și cap de măgar care rage la tine, cu muște și urdori la colțul ochiului. Nu mai clipi. Iar ai făcut-o, femeia-măgar rage la tine, în timpane îți bat tobe de război, îți vine să urli, dar ai limba grea ca o piatră. Nu mai clipi, asistenta-monstru îți pune o gheară lipicioasă pe frunte și rage, și rage, și rage, iar printr-o minune înțelegi că strigă disperată să vină domnul doctor.