OPTm
nr.crt.

O confesiune, pe care o fac pentru cei care vor citi rândurile de mai jos, este că dintre toate genurile literare ale biograficului, cel mai puțin mă conving confesiunile și jurnalele intime, cu toate că am citit o mulțime de capodopere ale genului. Le-am privit întotdeauna cu oarecare suspiciune, ca pe un exercițiu, la limita dintre ipocrizie și sinceritate, de autoadulare, de egolatrie pedantă, de multe ori dusă la cote maxime, al unor indivizi cărora cel mai mult și mai mult le place să vorbească și să scrie despre Sine. Nu mă refer, firește, la genurile clasice precum amintirile, memoriile ori romanele autobiografice și nici la jurnalele intime găsite după moartea autorului și publicate, în consecință, fără voia lui. Mi s-a părut însă întotdeauna stridentă exhibiția intimității, chiar dacă descrisă cu talent, pe care tind să o văd drept o sublimare în scris a excepționalelor păreri despre propria persoană ale unor autori care, fie ei artiști, scriitori ori... mă rog... filosofi, consideră aprioric că sunt atât de interesanți în tot ce fac, ce simt și ce gândesc, în fiecare secundă a existenței, încât trebuie să împărtășească simțirile lor întregului sistem solar.

Așa încât, de câte ori sunt provocată să mă confesez public, mă autocenzurez de îndată și mă crispez, pe de-o parte de teama de a cădea facil în ridicol, pe de altă parte dintr-o modestie sinceră a convingerii ferme că nimic din ce trăiesc nu este diferit de ceea ce și toți ceilalți oameni o fac în trecerea noastră prin această lume.

O singură personalitate dintre cele pe care am avut norocul să le întâlnesc în viața literară sau pe platourile de televiziune mi-a răsturnat idiosincrazia pentru confesiuni: scriitorul Octavian Paler, de la a cărui dispariție au trecut, incredibil, aproape 15 ani... Ani în care mie mi-au lipsit atât de mult felul lui inconfundabil de a fi și de a se manifesta în spațiul public, iluziile acestui scriitor, pasiunea pentru parabole, mituri și pentru Don Quijote și modul în care Octavian Paler se autoportretiza, ca un maestru al confesiunilor, "în oglinzile sparte" ale unui destin cu care nu s-a putut niciodată împăca.

Nu am cunoscut pe nimeni care să fie mai autentic în a clama "Vreau să spun numai ce gândesc, ceea ce simt, ceea ce cred", și să o și facă, cu riscul asumat de a fi rămas un solitar al spiritului. Acesta a fost și titlul unui portret pe care i l-am făcut în volumul "Bibliotecile din oglindă", dedicat scriitorilor români invitați în emisiunea mea Ex Libris de la Televiziunea Română, lansat la Târgul de carte Gaudeamus în noiembrie 2007, și pe care Octavian Paler nu l-a mai citit.

Au trecut de-atunci multe ediții ale târgului, inclusiv ultimele două virtuale, din rațiuni de pandemie, dar mie încă îmi răsună în memoria afectivă trompeta lui Paul Daian, pașii apăsați ai lui Octavian Paler pe aleile de la Romexpo și convorbirile noastre televizate despre nevoia de cultură a societății românești. Încă una dintre iluziile grandioase ale lui Octavian Paler, care le detesta pe cele mediocre, și căruia îi aduc prin această "confesiune" un modest omagiu.