Trebuie să mărturisesc din capul locului că acesta nu este tocmai un "bilanț". Sunt doar gânduri răzlețe despre câteva dintre cărțile publicate în 2021 cu care am avut șansa să mă întâlnesc și pe care nu le-am uitat. Există, cu siguranță, multe altele cel puțin tot atât de interesante cu care nu m-am intersectat și, în consecință, lipsesc din lista mea. Tot întâmplarea e de vină.

Dintre cărțile prozatorilor străini traduși în română anul acesta, printre cele memorabile se numără – după părerea mea – Profesorul și nebunul de Simon Winchester (volum apărut în colecția Sapiens a Editurii ART, în traducerea lui Cezar Petrilă). Cartea m-a interesat și pentru că îmi erau familiare câteva detalii despre "complicitatea" dintre James Murray, editorul Dicționarului Oxford și enigmaticul William Minor dintr-un eseu al lui Alberto Manguel. Minor era, după cum s-a dovedit, nu numai un foarte talentat cercetător în domeniul lexicografiei, ci și un criminal declarat nebun. Acest lucru nu a părut să-l deranjeze prea tare pe James Murray, încântat că a găsit un colaborator de nădejde pentru grandiosul său proiect lexicografic. Ziarist de meserie, Simon Winchester relatează povestea celor doi cu farmec, subtilitate și știință a dozării suspansului, ceea ce o transformă într-o lectură atractivă pentru mai multe categorii de cititori. Dovadă că romanul a fost ecranizat în anul 2019, avându-i pe Mel Gibson și Sean Penn în rolurile principale.

O altă carte demnă de ținut minte este fără doar și poate Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964 de Clarice Lispector apărută la Humanitas Fiction în traducerea Ancăi Milu-Vaidesegan (care semnează și postfața). Ceea ce seduce în acest caz este, pe lângă obstinata căutare a autenticității, versatilitatea unei scriituri ce topește laolaltă simboluri, metafore și aluzii intertextuale (motiv pentru care scriitoarea a fost comparată cu Borges și Fernando Pessoa).

Last but not least, am primit cu bucurie vestea apariției romanului Fizica tristeții, semnat de unul dintre cei mai faimoși scriitori bulgari contemporani, Gheorghi Gospodinov, publicat anul acesta, în traducerea Cătălinei Puiu la Editura Pandora M (colecția Anansi). După Un roman natural (Cartier, 2011) și volumul de versuri, Înainte să inventez căderea (Casa de Editură Max Blecher, 2019), Fizica tristeții oferă cititorului român ocazia să cunoască mai bine literatura lui Gospodinov. Și mai ales să exploreze un labirint de povești în care reflecția melancolică se îmbină armonios cu umorul, iar investigația "arhivistică" cu patima de colecționar. Cum se întâmplă, de altfel, în scrierile celor mai dăruiți povestași din Est.

În ceea ce privește proza autohtonă, o mențiune aparte merită reeditarea romanului Omulețul roșu de Doina Ruști, la Editura Litera, în limba română și (re)tălmăcit în italiană de către Roberto Merlo (la Sandro Teti Editore din Roma). Cele două povești principale care se intersectează în carte (a Laurei și a lui Albert), precum și numeroasele fire epice derivate din ele urzesc un adevărat labirint de istorioare insolite, surprinzătoare și extrem de actuale, comparabile cu cele țesute de Minotaurul lui Gospodinov.

Un alt volum de proză pe care l-am citit cu plăcere în această toamnă este Cuțitul japonez de Răzvan Petrescu, apărut la Editura Polirom. Cele zece proze care îl compun (chiar unsprezece, dacă punem la socoteală și Nota autorului) confirmă forța unuia dintre maeștrii incontestabili ai prozei scurte, greu de egalat când vine vorba de rafinament stilistic, umor negru, știința (cinematografică) a montajului.

În fine, la capitolul non-ficțiune, evenimentul anului 2021 mi se pare a fi cartea Martei Petreu despre Lucian Blaga (Blaga, între legionari și comuniști, apărută la Editura Polirom), în care autoarea – cu exemplar profesionalism – reușește să demonteze multe dintre teoriile false țesute în jurul biografiei lui Blaga (sau – după propria formulă – să disipeze "norul radioactiv al zvonurilor").