Neil McGregor

Întrebare

Știi ce m-a atras cel mai mult la ședința asta? Poate îndreptățit vei fi să crezi că discuțiile noastre interminabile, veșnica aranjare meticuloasă a aparaturii, nu? Ei bine, nu lumina, nu pălăria fetei, pe care, fie vorba între noi, maestre Vermeer, ai adus-o în prim plan printr-o asociere strălucită căci chiar aș îndrăzni a-ți pune la îndoială vederea de dincolo de bucata de lemn, și gândul meu te va uimi de bună seamă.

Vorbele mele se precipită sub impresia tot mai adâncă a unui geniu cu care îmi petrec zilele.

Țin minte și acum cum îmi spuneai, domnule van Leeuwenhoek, ține camera nemișcată! Cât să mai zâmbească biata fetișcană? Vrei să ajungă asemenea doamnelor lui Da Vinci, cu un rictus etern pe față?

Luam atunci camera oscura, îmi ceream scuze domnișoarei Vermeer, reglam din nou oglinzile și mă uitam cu admirație la mișcările îndesate ale maestrului. Totul depășea interiorul camerei, pereții, se impregna în lumina ce îi îmbrăca fața cu gingașie, strălucea in privirea mereu inocentă, mirată, cu fiecare întoarcere către mine fata nu mai era doar un subiect, o ființă care își arăta frumusețea naturală, devenea fata cu pălărie roșie.

O alegere admirabilă, maestre, alegerea culorilor a fost o mișcare extraordinara, pe sticla mea nu se vede nici jumătate din splendoarea penelului.

Domnișoară Vermeer, admirațiile mele sincere, și adânci plecăciuni pentru strălucirea din ochii pe care vi i-a dăruit mama dumneavoastră cu atâta dragoste. Vă rog să păstrați ca amintire această pălărie pe care mi-am permis să o cumpăr cu acest prilej.

Acum reglez lentilele, Maestre, acum!

Hristina Frangos

"Ah, uite, sa mor io...Ce bucățică, caro mio...El e...zici ca e chiar Mark Elliot Zuckerberg." Il fixa cu privirea, scoase limba și se linse lasciv pe buze. "Filippo, trebuie, dragule, trebuie s-o fac pe păpușa asta...să-l...să-l..." Filippo l-a tras cu o smucitura sălbatica după coloane, violent, tremurând, cu ochii ieșiți din orbite. Îl târa mai departe, trântindu-l cu smucituri înfrigurate pe lespezile îmbâcsite de urmele a mii de pași, scuipați și jeg milenar. Părea posedat. Groaza îl desfigura. "Nu, nu, e diavolul...el mi-a făcut asta... și asta..." Dinții ii clanțăneau în gură. De sub plete se ivi locul unde mai era un ciot de ureche. Descheie cămașa, pieptul ii era plin de cicatrici, urme de dinți, mușcături și zgarieturi verticale. Un sfârc ii lipsea, mai erau doar urmele de la sapte copci. "Vine la balul mascat în fiecare an... Pălăria... pălăria e roșie de la sânge, Carlo, cu ea se șterge, te sterge pe tine. Zice ca ii place gustul, mirosul...Până dimineața o sa-i șiroiasca sângele pe toata fața..." Filippo era livid ca moartea. Pălăria ii urmarea, înaintând lent spre ei. Urina îi păta cracul alb al pantalonului.

Ana Ionesei

Dragă jurnalule,

Azi dimineață, după un somn agitat, m-am trezit cu o poftă teribilă de viață. L-am visat pe unchiul meu, pictorul nebun. Sigur nu ți-am spus nimic despre el până acum, eram prea mică atunci când mergeam cu ai mei pe la el și nu începusem încă să-ți scriu. Îmi aduc foarte bine aminte cum, odată, l-am surprins strâmbându-se în fața oglinzii, îmbrăcat caraghios, cu niște haine demodate și grozav de pompoase. Se pare că făcuse rost de ele de la un servitor bătrân, fost camerist al unui lord faimos. Unchiul Hendrik era burlac și locuia în casa bunicilor, împreună cu o mătușă, domnișoară bătrână, aproape la fel de trăsnită ca el. Circulă povestea că avea obiceiul să se picteze gol, înconjurat de patru oglinzi. Nu se știe ce s-a întâmplat cu tablourile, după moartea lui nu s-au găsit decât câteva schițe fără valoare. În vis, îi eram model unchiului Hendrik. Purtam o pălărie roșie care îmi dădea un aer foarte senzual. Deodată unchiul s-a transformat într-un cavaler. Eram îmbrăcați la fel și semănam leit, era fratele meu geamăn. Avea până și cercei ca ai mei. A început să mă sărute și nu m-am împotrivit. M-am ridicat de pe scaun și am dat să țip, dar m-am trezit. Atât îmi amintesc. Nu cumva unchiul Hendrik îmi transmite ceva de pe lumea cealaltă?

M-am trezit foarte devreme și am tot savurat amintirea visului. Am stat mai bine de un ceas în fața oglinzii. Lumina îmi mușca discret o parte din obraz și arătam de parcă tocmai mă sărutase cavalerul acela. Pentru prima oară, m-am îndrăgostit de mine însămi. Cine știe, poate am o sosie care cutreieră cu nesaț lumea, un alter ego aflat în căutarea mea, fără să știe. Nu m-ar încânta deloc să fie tot femeie. Ce mult aș vrea să fie chiar tânărul din vis! Ce viață aș duce dacă l-aș întâlni! Eu cred că visul se va împlini odată și odată. De când îți scriu aproape zilnic și-ți mărturisesc secretele, multe lucruri s-au întâmplat întocmai cum le-am visat sau mi le-am imaginat. Prefer să scriu despre mine decât să vorbesc cu vreo prietenă. Mi se pare că în conversație, totul se risipește, pierzându-și orice însemnătate, în timp ce în scris, totul se adună și capătă sens.

Îmi pun o dorință: să mă întâlnesc cât mai curând cu sosia mea. Sper să fie și el pictor, să-mi facă portretul, firește, și să ne ținem de tot felul de șotii împreună.

Vero Anttheia Teodoru

Spion

Rămăsese singură în tot conacul cu treizeci și patru de camere unde ea ocupa o cămăruță la mansardă. De acolo, în clipele când era liberă, își lăsa imaginația să zburde privind până departe cum se pierd copacii și își amestecă verdele cu albastrul cerului. Stăpânii primiseră invitație la logodna domnului R, ocazie cu care aveau să lipsească trei nopți. A ajutat-o pe doamna să își aleagă toaletele, bijuteriile și să le așeze în cufere. Pentru acest eveniment a început să probeze cu mult timp înainte tot felul de ținute și accesorii deoarece de fiecare dată nimic nu i se părea potrivit în astfel de momente la care voia cu orice preț să strălucească. În cele din urmă s-a hotărât, lăzile au fost ferecate. În zori au plecat. Ea, slujnica credincioasă, visa cu jind de multă vreme să încerce câteva rochii din dulapul ticsit în care doar făcea ordine așezând totul cu cea mai mare grijă să nu smintească dantelele scumpe. Acum era momentul. A dereticat cu grijă peste tot apoi a scos serviciul cel mai scump de cafea punându-l pe măsuța din salon. Totul ca pentru cel mai ales oaspete. S-a dus în fața oglinzii, a ales catifeaua albastră, pălaria roșie și perle. Părul l-a pieptănat anevoie, mai ușor era când făcea asta pentru alții. S-a așezat ca și cum cineva a poftit-o cu amabilitate, a mulțumit ceremonios făcând o plecăciune afișând un zâmbet discret. În tot acest timp băiatul de la grajduri pândea la ferestre cu gura căscată întreaga scenă.

Teodora Balan

Femeia cu pălărie roșie

Prins în gânduri, înaintam pe stradă fără să dau atenție la persoanele care trec pe lângă mine. Sunt sigur că am trecut pe lângă câțiva cunoscuți fără să-i salut, iar în mintea lor s-au născut gânduri și cuvinte de ură la adresa mea și nu-i învinovățesc pentru asta: meritam toate înjurăturile lor. Înainte să se întunece de tot, pașii m-au dus până în colțurile cele mai rău famate ale orașului. Ca să înțelegeți, e acea zonă în care se adună toți șmecherii de cartier cu țigările în gură, nu din acelea cu tutun, iar prostituatele stau pe bordura din fața caselor unde dezmățul e în floare.

Acolo am văzut-o pe ea. Și nu, nu a fost una dintre acele întâlniri cu iz romantic, cum vezi în filme, în care ea își întoarce capul spre tine zâmbind, te vede și obrajii i se înroșesc sau mai știu eu ce clișee. Era acolo, pe aleea semiobscură dintre două case, aplecată peste corpul cuiva. În lumina difuză a serii pălăria ei roșie era singurul obiect care o făcea să se remarce. Nu pare ceva neobișnuit de văzut într-un astfel de cartier, gândeam eu. Dar ce am văzut era departe de ceea ce credeam eu. Într-o mișcare bruscă a corpului, mâna femeii s-a ridicat și a scos la iveală un cuțit cu lama la fel de roșie ca pălăria. Am încremenit: eram martor la o crimă și poate chiar urma să devin urmatoarea victimă a femeii cu pălărie roșie. În clipa următoare și-a intors chipul spre mine: îmbujorată, cu privirea rece și cu buzele întredeschise. Așteptam o mișcare care să îmi anunțe destinul tragic, dar, cu privirea fixată în ochii mei, și-a ridicat degetul în dreptul buzelor, indicând-mi să nu scot niciun sunet și, cu o mișcare subtilă a capului, mi-a făcut semn să plec de acolo.

Am plecat fără să privesc înapoi, dar imaginea femeii cu pălărie roșie încă mă bântuie. Am crezut că o să fiu chemat de poliție ca martor, dar asta nu s-a întâmplat. Am căutat-o. Am întrebat oamenii dacă știu ceva despre ea sau despre crima care a avut loc acolo zilele trecute. Nimeni nu știa nimic despre femeia cu pălărie roșie sau despre vreo crimă.