Astăzi m-am întâlnit cu Cristian Popa, pe la Cișmigiu - foarte dichisit, ca de obicei, cu un sacou bej-pembé și-o eșarfă albă, de spumă.  Era însoțit de câțiva monștri, destul de cunoscuți și ei -  Sfinxul, Medusa și câteva Erinii, aflate în pauza lor de cafea. Acestea din urmă mi-au amintit imediat de Oreste, pentru că păreau destinse, un pic visătoare. "Ei bine, cu aceste persoane simpatice m-am pregătit ca să-l interpretez pe Arthur,  mi-a spus el, iar acum, ca mulțumire, le-am invitat la o înghețată". Lumea le făcea loc, mai ales că tot grupul era foarte vesel. Eriniile își scuturau aripile, Sfinxul îi trimitea unei dame mesaje discrete. Așa au intrat la

Monte Carlo, pe terasă. Medusa mi-a zâmbit vag, iar eu am alergat în primul cinema să văd Monștri.

La ieșire, am simțit nevoia acută, să-l sunt pe Cristi și să-i pun câteva întrebări.

Zenob

Dacă te-ai întâlni cu Arthur în viața reală… ce i-ai recomanda?

Arthur este un tip timid, nu cred că m-ar aborda, cred că ar rămâne la nivel de tatonare. La Festivalul de Film din Taiwan, au fost patru vizionări cu filmul lui Marius Olteanu, Monștri. După fiecare a urmat o sesiune de autografe, o întâlnire cu publicul. Cu această ocazie am întâlnit o serie de  spectatori, cei mai mulți adolescenți, care se regăsiseră în personajul meu, Arthur. De fapt, abia atunci mi-am văzut personajul din afară, uitându-mă la ei, iar sentimentul pe care l-am trăit a fost unul de ocrotire. Am înțeles că tipul de empatie dintre mine și personaj s-a bazat tocmai pe această ipostază paternă a mea. Am un fiu adolescent, iar într-un fel și Arthur are fragilitatea acestei vârste. Iar faptul că m-am poziționat în acest tip de înțelegere, mi-a dat o energie, până atunci înmagazinată în Arthur. Prin urmare, nu i-aș recomanda nimic, aș retrăi această experiență.

Actorii schimbă multe veșminte. Spune-ne, te rog, ce personaj de ficțiune (film, teatru literatură) reprezintă pentru tine un model vestimentar și de atitudine?

Îmi plac hainele sobre și elegante, costumele din anii 60. Respectiv, îl am în minte pe Mastroianni, cu acele costume pline de rafinament masculin. În Italia, și acum vezi pe străzi bărbați care poartă costumele acelui timp.

Când îmi pun un costum, mă simt împlinit, îmi exprim total masculinitatea. Costumul îți dă prestanță, iar aici nu mă refer la hainele corporatiștilor, aproape fără nunață, de un convenționalism săritor în ochi, ci la costumele purtate cu distincție. Am învățat de la Radu Afrim să port cămașă albă, să potrivesc pantofi eleganți la ea. Un costum clasic îți poate da disconfort, mai ales în contexte urbane, unde costumul este respins din start, asociat politicianismului. Săptămâna trecută am fost al Pemiile Gopo, cu metroul. Evident, în tot vagonul doar eu eram în costum, chiar simțeam o presiunea asupra mea, dar chiar și-așa eram eu, mă simțeam bine. Și la repetiții vin în costum, mă simt liber și pot să repet  cu încrederea pe care mi-o dau hainele. Îmi plac costumele elegante, tuxedo, cu batiste de mătase, ador smochingul cu papion, îmi place de asemenea să potrivesc în buzunar o umbră de batistă albă. Agreez și cravatele, dar și ținutele mai lejere, cu sacou și cămașă descheiată la primul nasture.

Optezi pentru genul realist sau fantastic?

Am avut în adolescență o perioadă scurtă în care am citit literatură SF. Apoi m-am detașat, optând pentru registrul obiectiv. Aș pune printre preferate romanul Străinul de Camus, o scriere de notație succintă, foarte cinematografică, cu o acuratețe de stil rară și cu respect față de realitatea imediată. Cred că fantasticul stimulează este bun pentru început, dar ficțiunea de tip realist consolidează viziunile, te apropie mai mult de personaj, de epocă, de situații.