Revistă print și online
Îmi spui să-ți scriu ce mai fac cum se adună zilele
după ce anii s-au scăzut dintr-un depozit
unde paznicul nu lasă pe nimeni să pătrundă
o misiune care umflă de rîs broaștele pe lîngă zid
în așteptarea ploii: un copil cu stropitoare
și o elice de unde porni vîntul ce doborî Troia:
așa trecu vara valpurgică împărăția ierbii pe țigle
sub care strigă Nas-Lung că vrea să treacă dincolo
cu buzunarul plin de nasturi și gămălii de ace
de partea revoluției la modă – o paiață-taximetrist
cerșindu-și dinții și privilegiile de la statul social:
ficat de urs presat în pașapoarte ale negrei legiuni.
Știi tu care.
Mă-ntrebi dacă e asta lumea unde trebuia să fim sau
ne înșelăm de-atîta timp cu stanțe din summa theologiae
preocupați cum sînt cu toți să aibă fericirea sub nas
o prăjitură pe masa din basm unde stă trîntit ditamai
lacătul noul nod la modă în așteptarea unui chef priceput.
Femeile de mult s-au refugiat în arta de a-și face singure
istoria – din pudriere sare istoria capodoperei
din care lipsesc și eu cu toată îngăduința pe care
mi-o arăți din cînd în cînd copil repetent al materiei
cînd uimit citești șarada la cafeaua de dimineață:
"Cheia e la mine vino s-o ridici dacă mai știi unde
ai pierdut-o ultima oară."
Îmi scrii că ești pe cale să descoperi o nouă dezolare
precum și modul în care se poate face un capital roșu
din stocuri cumpărate și revîndute pe aceeași piață
unde oamenii cred că mîna de fier e totul – un labirint
presat din metru în metru în baloți ușori ca fulgul.
Al cui? Aici nu mai continui și trebuie să mă gîndesc
la noutate așa cum bătrînul capitalist-poet trebuie să
inventeze mereu ceva altfel lumea se duce dracu. A sa.
Ziua începe cu-n fund de mare pe o ceașcă smălțuită.
Sînt aici să privesc frumusețea crăpată a cafelei.
Îmi ceri să-ți vorbesc despre inocență însă nu-i nimeni
priceput să o descrie făr’ să adauge un pic de roșeață
acestei prefăcute ce sucea mințile tuturor sfinților
acei bărbați care uitară grammaire și normele din limbă
cînd trecu pe drum cea mai licitată fecioară
cu mîini tăiate din umeri anume ca să priceapă toți
cei ce cred că frumusețea își pune gîtul între intenție
și ghearele sticloase ale ghicitoarei de bîlci:
"Băiete, vrei să afli ce visezi la noapte sau preferi rațiunea?"
Te asigur că nu poți scrie poezie într-un partid de morți
chiar dacă poți influența o clipă cîmpul de vorbe stinse
pe care se dispută puterile sterile ale celor ce vor
moartea-afacere s-o ia acasă la neveste. Tu ai
indiferența ta aproape tu pierzi mereu – asta e ținta
în lumea ăstora pe teritorii unde nu vezi decît obsesii
terase mese sticle și ecrane moarte care invită
la putrezirea trupurilor pe plaje fin greblate
unde o fată-mitralieră cu piper la șoldul tare
servește centaurul cu kaviar în care a presărat
puțin praf de uitare. Banduliera ăstuia atîrnă flască
în felul steagurilor găurite exact cînd imnul hoților
suie pe cer spre ciorile nesimțite. E o zi minunată.
Titirez, nu mă uita chiar dacă sînt pregătit să plec
învîrte-te la nesfîrșit cum știi pe suprafețe line
nu aștepta un om să te oprească din oboseală
neștiință sau lehamite viața lui scurtă e o sfoară
cu care copii vînam în găuri sufletul-mușcop
și asta e situația comunală a oricui a trecut pe aici:
e întuneric pînă ce lumina cade neglijent din buzunarul
unui bătrîn ieșit la stradă să aștepte poștașul negru.
Titirez, amîndoi am supraviețuit cumva minciunii
o coincidență cum doar savanții care studiază
fecale ale sfincterului cosmic ne distrează pe aici:
noi ne-am născut singuri așa cum soarele se naște
din alt soare și așa mai departe. Oamenii sînt orbi
și nu își dau seama.
Îți scriu de pe o insulă de ciclopi deși la drept vorbind
nu am văzut încă niciunul pînă acum –
dar știi cum este cu faima nu mai apuci să spui ce vezi
stau închis parcă într-un borcan în care a fost miere
și acum e murdar ca soarele a doua zi după măcel
cînd grecii fură împinși la corăbii de zeul mînios
căruia puțin îi pasă de fāma proștilor și de gloria lor.
Cînd îți spun toate astea văd aurora urcînd dar încă țin
privirile în pămînt. Încă nu mă emoționează sîngele
urcat pe pulpe în vreme ce stau cufundat în amintiri
și visez la săgeata care crede (poate și gîndește?)
că va opri din scris un poet.
Nici măcar nu știe că arcul nu ea face asta.
Poet, eseist, Nicolae Coande (n. 1962) este și secretar literar al Teatrului Național "Marin Sorescu" din Craiova, unde a inițiat și coordonat revista SpectActor, dedicată fenomenului teatral, dar și o serie de evenimente apreciate de scriitori, precum "Întâlnirile SpectActor" și "Duminici de poezie în teatru" la care au participat multe dintre cele mai importante voci poetice ale literaturii contemporane. Dintre cărțile sale de poezie, amintim: În margine (1995), Fincler (1997), fundătura homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun și alcool (2008), Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015), Memoria unui mort este memoria mea (2019).