În arcul temporal, întins de la 1 octombrie 1968 până la 31 decembrie 1969, care îi încadrează notațiile dintr-un jurnal scris în intimitate, dar destinat spre folosul unor viitori ochi-cititori ai lecțiilor sale morale, intelectualul interbelic Alexandru Mironescu se afla deja abandonat consecințelor unei categorisiri cu miros neplăcut ideologic: reminiscență a "lumii vechi", trebuia să își accepte fără crâcnire condiția de tolerat al regimului politic la putere, emitent de pretenții din ce în ce mai umaniste. 

Admirabila tăcere (Humanitas, 2019) fixează pe hârtie, în continuarea ediției omonime, apărută la Eikon, în 2016, reacțiile unui autor sensibil la evenimentele din actualitate, cu potențial de eliberare personală. Deschiderea prin mijlocirea cărților în limba franceză, a presei culturale românești sau a ziarelor străine – mai ales miticele numere din "Le Monde", cu dificultate și întârziere achiziționate de la chioșc –, a radioului (se menționează emisiunile de muzică clasică, prezentate de Florea Râmniceanu, informațiile transmise de postul clandestin "Europa Liberă"), a filmelor, pieselor de teatru și expozițiilor din capitală este, de fapt, o stare de pândă a semnificativului din lectura cotidianului. Fiecare zi selectează o istorie, iar fiecare istorie intră cu tâlcul ei în arhitectura unui sens. În ordinea priorităților, se urmărește valoarea spirituală, extrasă prin acuitatea emoțiilor, simțurilor, intuițiilor.

"Om cu socotelile încheiate", cum se consideră, atât pentru "prieteni" și cunoscuți (Ion Biberi, Zaharia Stancu, Andrei Scrima), cât și pentru instituțiile culturii de stat (Uniunea Scriitorilor, care îi mai dă "doi poli" la o pensie și așa derizorie de 960 de lei, edituri – în 1969, la Editura pentru literatură i se blochează abuziv, dintr-o paranoie neputincioasă a vedea dincolo de clișeele ideologice, republicarea romanului Destrămare, după ce fusese "obiectul unor discuții pentru implicațiile lui... metafizice, spirituale"), Alexandru Mironescu perpetuează în existența sa o descoperire urmată de "înțelegere", venind ca o undă de sonorizare personală, din anii de încarcerare în lotul Rugului Aprins: "paradoxul acesta că am murit și trăiesc o viață adevărată!". 

Cheia libertății constă, așadar, în detașarea de contextul turbulent, cu bucuria găsirii distanței potrivite, de unde poți observa, fără să te mai ia însă nimeni în considerare.

După mișcările studențești din mai 1968 de la Paris și august 1968, cu reprimarea "primăverii de la Praga" și discursul bombastic al lui Nicolae Ceaușescu ("Dar cât e de sigur și cât poate să zboare de ușor într-o singură clipă care nu-i mai e favorabilă?", va sesiza fin Alexandru Mironescu, nelăsându-se ispitit de entuziasmul general), a sosit momentul reconfigurărilor: geopolitice, morale, spirituale, umane. Este clar, așa cum o indică reperajul frânturilor de adevăr, că lumea viitorilor ani nu va mai fi aceeași, atât pentru Occidentul confortului postbelic, trecut în proximitate prin unda de șoc a lui mai 1968, și totuși vinovat de reticența dacă să adopte sau nu vreo atitudine la agresiunea asupra Cehoslovaciei, cât și pentru Europa Centrală și de Est, din ce în ce mai exasperată să iasă de sub influența U.R.S.S. 

Încă se mai caută adevărul, de fapt, chiar Adevărul. Încă se mai fac reflecții asupra omului, cel care, educat în spiritul unui set de valori morale, ar fi capabil, nu imediat, ci în "trepte", să cizeleze societatea infestată de compromisuri, oportunism, indiferență, în sensul de incapacitate de a simți ceva, "viu", față de celălalt. Surprinzător, doar până la un punct, Alexandru Mironescu îi preferă dintre scriitori pe Kafka și Panait Istrati. În primul se regăsește, rezonează în preocupări de adâncime psihologică: "problema lui, tragica lui problemă era să se ia în primire pe el însuși, să ajungă la el însuși, să intre în inima lui". Pe cel de-al doilea, vecin și fost prefațator al romanului său din 1935, Oamenii nimănui, îl admiră ca pe "un mare exemplu de om de convingeri care a plătit prețul greu al acestei conduite".

Printre cazurile de recuperări ale existențelor, care au luat cu asalt, după 1990, editarea de scrieri autobiografice și confesive, restituirea jurnalului ținut de Al. Mironescu propune o perspectivă inedită, clădită pe o aparentă incompatibilitate: cea a unui profesionist al științelor exacte (al chimiei organice, mai precis), experimentând o problematică de pătrundere a gândului, în vederea unor analize morale. Dat fiind însă că, nu de puține ori, omul de știință și omul de spirit fac schimb de roluri, derutând așteptările cititorului tocmai când acesta dă semne că ar fi prins ideea celor expuse, lectura surprinde constant, captează interesul, se menține – relatare după relatare, moment după moment – mereu vie.