Ne naștem să murim. Moartea este complementară vieții. Viața nu poate exista în afara morții. Etc. Acestea sunt câteva dintre constructele culturale smulse din strădania de a face față, de a ne împăca, de a ne resemna cu trecerea într-o altă stare, pe care dovezile științifice nu ne lasă, deocamdată, să o numim altfel decât moarte. Și frica morții ne-mpinge către noi idei, către noi soluții, ne împinge să căutăm scăpare. Iar când nu găsim, plăsmuim.

Și când am obosit să ne uităm către fantasmagoricul orizont ne-am uitat în noi înșine și la ce putem face. Și am văzut că meșteșugul e o scară, poate cea mai reală de până acum, cea mai palpabilă, o scară pe care ne putem urca să privim prin pânza întunericului.  

De frica morții am început să o vedem și acolo unde nu e. Iar angoasa în fața schimbării, angoasa în fața morții ne pune în penibila situație de a declara prea mulți morți, de a ne declara morți de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Sigur, nu pot să nu amintesc aici moartea picturii ucise de fotografie, moartea teatrului ucis de film, moartea cărții ucise de presă (?), moartea presei ucise de social media etc. Orice nouă putere dobândită, orice treaptă a cunoașterii escaladată, în loc să ne bucure, ne angoasează și ne face să ne așezăm resemnați, dar profund convinși, în imaginare cortegii funerare.

Într-un astfel de punct de observație privilegiat mi se pare că s-a postat Italo Calvino, atunci când a dat curs invitației de la Harvard University de a susține șase conferințe la Cambridge, Massachusetts, în anul academic 1985-1986. Cele șase conferințe urmau să fie prezentate sub titlul Poetry Lectures, denumite astfel în onoarea lui Charles Eliot Norton, cel care a inițiat aceste lecții-conferință ținute pentru un public substanțial, alcătuit din studenți, profesori, cercetători americani. 

Înaintea lui Italo Calvino, ne reamintește Laura di Nicola în prefață, susținuseră astfel de lecții creatori care au inspirat adevărate epoci: T. S. Eliot, Igor Stravinski, Jorge Luis Borges, Octavio Paz, Leornard Bernstein, Northrop Frye. Oftăm într-o încercare absurdă de a ne imagina în aceeași încăpere cu vreunul dintre ei. Inserez fraza aceasta veselă, în stilistica groupies, nu dintr-un elan adulatoriu incontrolabil, ci tocmai ca să redau cât mai aproape de realitate punctul de observație privilegiat cu care am început paragraful. Conferențiarul se regăsea pe o culme – o culme a autorității instituționale, de unde se deschidea panorama pragului temporal, a trecerii dintr-un mileniu în altul, dar și o a doua latitudine, cea a evoluției personale, individuale, Calvino, simțindu-se, după propriile-i mărturisiri, la sfârșitul carierei. Istoria face ca tot acum să fie nu neapărat sfârșitul carierei scriitoricești, cât sfârșitul biologic al scriitorului. Acesta primește invitația de la Harvard University, în iunie 1984, dar compunerea propriu-zisă începe în ianuarie 1985. În septembrie 1985, Italo Calvino decedează în urma unui anevrism. Reușise să contruiască cinci din cele șase prelegeri. Grație lui Esther Calvino, opera își continuă drumul și după moartea autorului, astfel că un exemplar dactilografiat ia drumul Americii, către Harvard University Press, unde vor fi publicate în februarie 1988, sub titlul Six Memos for the Next Millenium.  

Aflat la sfârșitul unui mileniu, ca și la sfârșitul propriei cariere, credea el, situat, așadar, între lumi, între timpuri, între stări, cu luciditatea pe care ți-o dă exercițiul scriitoricesc, Calvino aruncă un ochi de jur-împrejurul prezentului, către trecut și către viitor, către ce a fost și ce are șanse să treacă dincolo. Ce va trece dincolo din "mileniul cărții" se întreabă scriitorul deloc angoasat, întrucât întrebări despre sens și rost nu-și au locul în mintea sa. Iată o tonică și didactică mostră de disprețuire a deșertăciunii, care multora dintre noi ne face zile fripte: "Încrederea mea în viitorul literaturii vine din convingerea că există lucruri pe care numai literatura le poate oferi, cu mijloacele sale specifice" (p. 43).  

Astfel, cu ochii pe ce a fost și pe ce rămâne, Italo Calvino propune șase memo-uri, șase post-it-uri, șase idei de ținut minte, un fel de șase invariabile ale literaturii, ale scriiturii (să zicem) ficționale: lejeritatea, rapiditatea, exactitatea, vizibilitatea, multiplicitatea și coerența (aceasta din urmă rămasă nescrisă). Sunt șase valori, cum le numește Calvino, care dovedesc un vizionarism demn de altitudinea perceptivă pe care s-a situat autorul. 

Lista memo-urilor debutează cu lejeritatea, respectiv cu o perspectivă pe cât de surprinzătoare, pe atât de convingătoare asupra substanței literare. Sprijinindu-se pe mitul scutului lui Perseu, Calvino ne arată că lejeritatea este măiestrie, este stăpânire a sinelui și a materiei, iar literatura este scutul pe care ni se înfățișează scriitural realitatea, care doar așa poate fi cunoscută (p. 77).

Rapiditatea înseamnă eficiență, izbăvirea eului de viteza fizică în virtutea vitezei mentale. Aceasta este bătălia prin care ne putem salva de la falsa omogenizare mediatică: "funcția literaturii o reprezintă comunicarea între entități diferite tocmai în virtutea diversității lor, fără să le mascheze diferența, ci, dimpotrivă, exaltându-i-o, conform vocației proprii a limbajului scris" (p. 100). 

Poate cel mai profund autorereferențial memo este cel referitor la exactitate. Este momentul în care scriitorul dă piept cu resorturile predefinitului, ale limbajului de lemn care-l irită nemaipomenit, pe care-l vede simptom al neputinței cu un singur diagnostic – ciumă: "o ciumă a limbajului care se manifestă ca o pierdere a forței de cunoaștere și a spontaneității, ca un automatism care caută să aplatizeze exprimarea recurgând la formulele cele mai generice, anonime, abstracte, să dilueze semnificațiile, să ciuntească vârfurile expresive, să stingă orice scânteie care țâșnește din ciocnirea cuvintelor circumstanțe noi" (p.114). Cât trebuie să sufere un scriitor lovit din toate părțile de sulițele boante ale platitudinilor! Și crede Calvino: "Literatura (și probabil doar literatura) poate produce anticorpii care să combată extinderea ciumei care afectează limbajul" (p. 115). 

Vizibilitatea vine ca un avertizor pe altă direcție – cu ochii lipiți de ecrane riscăm să nu ne mai amintim să-i închidem și să vedem cele ce ni se arată abia după ce ne smulgem cu totul exteriorului și privim în sine. Finalmente, multiplicitatea vine ca o reverență în fața subiectivității, a pluriperspectivismului imanent umanismului. 

Lecțiile americane sunt reduta din viitor cucerită deja de un scriitor care are de partea sa doar știința literaturii, respectiv a scrisului despre sine, pentru că literatura nu este căzută în sine, nu este nici pe o insulă îndepărtată, ci este aici, lângă noi, ca un scut. 

Italo Calvino,* Lecții americane. Șase propuneri pentru următorul mileniu*, traducere din italiană, cronologie și note de Oana Boșca-Mălin, prefață de Laura di Nicola, Editura Humanitas, 2019