imaginea celui ajuns la culme

imaginea celui care plânge

când vede sâni de femeie

cum mușcă din pumn și îngenunchează ca o trupă la capitulare

după ce viața a curs prin el și a cerut să se reverse

un spălător bine stors

să vezi prăvălirea lui

pe podea unde hainele zac precum garoafele

după o noapte în vaza goală

atunci observi

umbrele crescând în palme,

această idee obsesivă că ai fost ales

își face download în creier.

parcă nu mai ești prost, trist și deprivat de somn.

ales,

să faci ceva cu emoțiile, creierul și

mâinile ăstea

asimetrice – doi oarecare, neurmărindu-se în trafic,

unul neîntorcând capul

odată ce ajunge pe trotuar.

mâini nepricepute

devenite nonreciproc interesate - alți doi, neciocnindu-se într-o piscină,

doar unul zâmbind, înainte de a nu face schimb de numere de telefon

(pentru unul dintre ei nefiind prima dată)

ales să remediezi

lucruri pe care alții nu le observă nici stricate

și te scuturi de obiceiuri ca un câine abia ieșit din râu

labe umede, blană umedă

va dura un timp până

vei uita

vei uita

vei uita

abia atunci o să observi

nemărginirea din mâinile tale.

Oamenii mei au murit

Au murit

de foame, de boală, de sclavie,

într-o democrație închipuită,

de nesomn, în somn, îmbuibați cu somnifere,

în tranșee privind în ochi adversari imaginari,

în războaie văzute și nevăzute

de care nimeni nu se face răspunzător.

În loc să lupte

oamenii mei s-au zăvorât în casă

și a intrat singurătatea peste ei.

I-a găsit pe pat,

întinși ca osânza pe pâine;

CC email

cu stabilirea decesului

și actul de înhumare/ incinerare.

Diagnosticul,

mereu exagerat

mereu îndoielnic

mereu eronat.

Când oamenii mei au murit,

pe niciunul nu l-au numit erou,

nici vorbă de ultima lor dorință...

S-au jupuit hainele de pe ei,

au fost îndesați în tolbe

și îngropați ca păgânii.

Iar eu îi port oriunde aș merge,

îi port pe toți în inexistența mea.

statul acasă, la fel de solitar ca plecarea ori întoarcerea

cunoști vibrația fiecărei uși, secretul fiecărei camere și al fiecărui dulap

găsești borcanul cu sare în spatele celui cu piper

găsești sare vărsată sub borcanul cu piper

nu te mai surprinde deși te prefaci

îți săruți partenerul parcă neștiind dacă vă mai întâlniți vreodată

revii mereu pretinzând că ți-a fost dor

când de fapt nu te-ai gândit deloc

nici în pauza de masă

nici când ai văzut cuplul acela sărutându-se

ramuri de copaci atingând fereastra

te-ai gândit la altceva

căci gândurile tale călătoreau

împotriva mersului trenului, împotriva direcției corpului tău,

schimbând platforme, încercând să amâne plecarea ori sosirea

la o concluzie.

a fi oriunde înseamnă o probabilitate atât de mică să întâlnești o față familiară,

atât de reconfortant,

contrar cercetărilor științifice

statul acasă, la fel de solitar ca plecarea ori întoarcerea

un corp greu, incapabil să producă mișcare,

în jurul căruia se rotește inarmonios o îmbulzeală de lucruri

lucruri care se mișcă singure, se ating, se mănâncă pe ele însele cum niște șerpi își confundă trupurile

lucruri care se pierd, lucruri care se murdăresc fără ca cineva să le atingă,

lucruri și scuze

pentru a nu trece pragul.

căci acasă este din ce în ce mai departe

uneori, fără să fi plecat.

paula lavric