După o absență de câțiva ani, Șerban Axinte revine cu un volumul de versuri, Scrâșnetul dinților, plasându-se în rândul poeților care au reușit să își confirme potențialul și să evolueze de la un volum la altul. În prefața volumului păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012), Radu Vancu surprindea o decantare a formulei. "Limpezirea poeticii" se produce prin atingerea unui echilibru între direcția ermetică, ce presupune intelectualizarea emoției, și pulsiunea vitală. Scrâșnetul dinților amplifică nevoia de interiorizare, vizibilă în confruntarea ființei cu propriile tenebre, discursul culminând cu o expunere a stărilor paroxistice. 

Cele patru secțiuni care compun volumul - Bad-uri, Vitrina frigorifică, Viața la business class, Sent files - reactualizează un imaginar al traumei, dezvăluind criza existențială, remarcată și de alți exegeți ai operei sale. Semnele crizei apar în imagini ale claustrării care revin obsedant pe parcursul volumului, pe măsură ce ființa își consemnează experiențele. Apar astfel de zone care fie blochează comunicarea, fie exprimă captivitatea sau nevoia de protecție, de la geamul care nu se deschide, la placarea corpului cu staniol sau cu sticlă. O imagine memorabilă, care te urmărește mult după terminarea lecturii, completată cu viziuni mortuare:

"am vată în nas, am monede lipite pe/ ochi". Contactul cu lumea din afară este intermediat de sedative menite să producă uitarea, dar care potențează stările halucinatorii, căci "după tranchilizantele/ de seara trecută, somnul nostru e un fel de drog, privesc fața/ cuiva și mi se pare că văd o femeie tânără și frumoasă, nu are/ ce căuta aici". 

Spitalul devine echivalentul unei comunități a declasaților. Marginalitatea și vulnerabilitatea sunt constant denunțate:

"mirosim urât, nimeni nu mai dă doi bani pe noi [...]/ telefoanele sunt interzise,/ ai voie să vorbești doar în prezența cadrelor medicale, să te/ audă toți, să râdă de tine cât de slab și prost ești". Când nu își denunță frica, se descătușează și recurge la violență: "putem aduce înapoi toți demonii, noi suntem ei,/ ne călcăm în picioare unii pe alții, nimeni nu poate ieși din tub".

Conștientizarea alegerilor greșite dezvăluie, ulterior, o relație problematică cu sine, căci "nimic/ nu/ te/ mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate". Lumea este, așadar, resemantizată în funcție de obsesiile și de traumele eului. 

Stările liminale traversează și următoarea parte, intitulată, ca o prelungire de sens - Vitrina frigorifică. Temporalitatea devine fluidă, iar reperele cadrului exterior sunt șterse. Ordinea firii e de asemenea modificată, căci moartea mamei se suprapune cu nașterea fiului, o naștere întârziată care ilustrează o evoluție în sens invers: 

"în pofida oricărei logici,/ mama a murit gravidă cu mine,/ așa că nașterea mea la patruzeci de ani/ s-a dovedit/ cel mai firesc lucru cu putință". 

Denunțarea suferinței provocate de moartea mamei face vizibilă o scurtcircuitare a discursului prin trecerea de la un registru la altul. Ca reprezentare a spațială, poemele pendulează între un nivel simbolic și regimul cotidian. Astfel, imaginea mamei moarte captivă în mintea fiului este anulată cu "trei tablete de nurofen forte". 

Suferința se reflectă într-un timp interiorizat ce "se măsoară în junghiuri și atacuri de panică". Dragostea oferă aparent o stare reconfortantă, iar apropierea partenerilor face plauzibilă posibilitatea salvării: 

"stăm îmbrățișați,/ respirăm fără mijloace contraceptive [...]/ ne rotim unul în jurul celuilalt/ ca două insecte atinse de febră". 

Cu toate că femeia lasă în urmă promisiunea unei iubiri solare, dragostea nu anihilează frica. Pericolul este presimțit de către cei care trăiesc "cu amintirea morții subite", stare potențată de prezența bilelor de gaz, ca simbol al extincției. Salvarea nu se produce, iar criza eului se intensifică: 

"lupta/ mea/ nu e calea/, adevărul/ și viața// lupta mea face jocurile celui ascuns în creștet". 

Dincolo de explorarea sinelui și de confesiunea netrucată, forța imaginilor constituie o altă reușită a volumului. Imaginile redau tensiunea dintre fragilitate/ perisabilitate și intensitatea trăirii:

 "nu te-au lăsat prea mult să alergi,/ te-au placat cu sticlă,// dar te vei sparge repede, iar cioburile vor produce ulcerații în tot universul" sau "cineva mi-a spus că aș avea suficientă putere să scot soarele/ din priză, cu o mână smulg buchetul de rețele din corp". 

Scrâșnetul dinților ilustrează un traseu existențial ce mizează pe explorarea limitelor în contextul unor teme majore precum dragostea, moartea, nebunia. În imagini, uneori de maximă și neașteptată intimitate, poemele consemnează tușant temerile și le amplifică, remodelând realitatea prin grila propriei sensibilități. Șerban Axinte oferă un volum puternic ce crește în intensitate cu fiecare poem, un volum care destabilizează și chestionează relația ființei cu sine. 

Șerban Axinte, Scrâșnetul dinților, București, Cartier, 2021