Filmul lui Dan Chișu e bine făcut și bine jucat. Cuvântul de ordine este echilibrul, în primul rând narativ, apoi compozițional. Povestea curge, menținând constant curiozitatea, mai mult chiar - ridicând întrebări legate de mesaj, făcându-te suspicios în legătură cu gradul de implicare într-o partidă sau într-alta.

Mi-a plăcut jocul actoricesc, convingător, fără derapajele obișnuite, fără egomanii, fără clișeele școlii de film. Mihai Călin ilustrează esențial omul mediu, oripilat de ipocrizie, Adrian Titieni, enervant de autentic, adaugă o dimensiune profundă unui personaj care avea toate șansele să rămână la nivel șablonard, iar Aida Economu intră perfect în pielea generației care mută accentul (motivat sau nu). Ceea ce ține în poveste aceste prototipuri e tandemul central - o ziaristă ahtiată după glorie (Diana Cavallioti) și șeful ei (Emanuel Pârvu), împăciuitor între idioțenie și diplomație - un rol dificil, făcut cu subtilitate. Notabile sunt și personajelor secundare, între care cele jucate de Anghel Damian sau Gabriel Radu. Caz rar, în filmul acesta toți actorii sunt în rol.

În plus, e admirabil creat mesajul, într-o perioadă în care contează mai mult grupul din jurul unui film, decât valoarea poveștii. Dan Chișu reușește să iasă cu eleganță din trendurile dominatoare și să obiectiveze o situație reală și unanim receptată.

5 minute este un film cinstit despre marginalizare, grupuri și aurea mediocritas.

Doina Ruști

Inspirat din destul de recentul conflict legat de proiecția peliculei "120 BPM" la Muzeul Țăranului Român, filmul "5 minute" semnat de Dan Chișu iese la lumină într-un moment mai mult decât sugestiv: la împlinirea a douăzeci de ani de la abrogarea Articolului 200, propus de regimul ceaușist în 1968. Totuși, spre deosebire de producția semnată de Robin Campillo care, în lungmetrajul lui Dan Chișu este doar un pre-text, nu și un inter-text, cele "5 minute" românești nu vorbesc despre eroi și monștri romantici. Nicio revoluție nu se petrece, paradigmele rămân aceleași. Tot astfel, în ciuda aparențelor, filmul este departe de a fi o critică socială corozivă. De fapt, lungmetrajul lui Dan Chișu pare să exceleze prin "normalitatea" (a se citi "normativitatea") sa cotidiană, țesând în jurul unui fapt mediatizat o incursiune nepartinică, dincolo de clișeele eroilor și antieroilor, într-o Românie actuală, marcată, pe de o parte, de homofobie, iar, pe de altă parte, de conflictul intergeneraționist. Un film dur și onest, incomod și necesar.

Andrei Șerban

Niciodată nu l-am putut lua în serios pe Dan Chișu ca regizor. Mi s-a părut mereu un tip fâșneț din showbiz care, printre altele, din pură cinefilie, cochetează și cu regia. Așa cum le plăcea industriașilor pe vremuri, dintr-un neastâmpăr aristocratic, să concureze pe circuitele de raliu, deși harul pilotajului le lipsea cu desăvârșire. Însă are un film reușit: "Déjà Vu" (2013). Nu același lucru îl pot spune și despre "5 minute" (2019). Nu subiectul trendy și vulnerabil la speculă ideologică este problema, ci manopera. Poate că exagerez afirmând asta, dar cred că "Déjà Vu" este singurul său film în care se simte vibrație estetică.

Liviu G. Stan

5 minute, filmul lui Dan Chișu, realizat în 2019, este inspirat de evenimentele reale, pe un scenariu diferit de ele. Situația este propice pentru a analiza reacția societății și desfășurarea ulterioară a evenimentelor prin intermediul mai multor medii și al câtorva biografii.

Filmul prezintă o societate pe care o cunoaștem bine, în majoritatea ei cu reflexe homofobe cel puțin latente, cu o presă care intervine în maniera pe care o consideră mai comercială, mai de impact, care manipulează și tratează unilateral realitatea, astfel încât să corespundă poveștii construite ab initio. 

Șeful jandarmilor, Nicu Holban (interpretat de Mihai Călin), un bărbat de vârstă medie, conservator, autoritar și care este reprezentantul unei majorități covârșitoare a românilor, este considerat principalul vinovat pentru lipsa de reacție a echipei pe care o coordonează, în ciuda ordinelor de a interveni de urgență. În jurul acestei vinovății se construiește filmul.

Deși tema este una încă sensibilă, iar demersul cinematografic ar fi putut cădea ușor fie în caricatură, prin tușele groase în care ar fi prezentat povestea, fie într-un demers moralizator și previzibil, 5 minute reușește să echilibreze perspectivele, să arate cât de complexă este, de fapt, realitatea, construind o poveste credibilă și emoționantă. Cu toate acestea, nimeni nu scapă acestei perspective realist-critice, societatea dovedind resurse de ipocrizie și cinism pe care, dacă avem noroc, putem doar să le bănuim.

Mihai Ene

5 minute de Dan Chișu, care semnează și scenariul filmului, problematizează tensiunile actuale ale societății românești invitând la o dezbatere onestă asupra valorilor în numele cărora acționează reprezentanți ai instituțiilor românești (jandarmerie, presă, biserică, sistem medical), ai grupurilor LGBT sau ai familiei. Instituțiile nu par să se orienteze după un cod etic și lasă la latitudinea indivizilor să aprecieze cum se cuvine sau nu, să reacționeze.

Nicu Holban conduce o echipă de jandarmi la cinematograful unde a avut loc un atac asupra unui tânăr spectator despre care se crede că ar fi gay. Întârzierea de a acționa, dar mai ales cuvintele derogatorii ale lui Holban, admirabil jucat de Mihai Călin, stârnesc interesul ziaristei Liliana Calomfir, atât de realist portretizată de Diana Cavaliotti încât provoacă privitorul să ia o poziție clară în ceea ce privește subterfugiile la care aceasta recurge pentru a realiza reportajul. Rebelă și manipulatoare, Liliana este dispusă să "ajute" adevărul să iasă la iveală fără a fi lipsită de umanitate. Tocmai Holban, pe care-l vânează pentru a plăti pentru "hate crime", este cel care-i va descoperi limitele unui jurnalism de investigație cu o agendă prestabilită. 5 minute este un film bine articulat și îndrăzneț, care dă voce unei pluralități de puncte de vedere fără a le judeca, arătând, de fapt, cât de periculoasă este lipsa dezbaterii critice a credințelor, opiniilor sau tradițiilor care par a fi imuabile. Confruntarea dintre generații se transformă într-o confruntare de ideologii și poluri de putere în absența instrumentelor de comunicare care să ducă la un dialog real și la înțelegerea celuilalt. Nu întâmplător, seria injuriilor, de altfel atât de prezente în discursul românesc, maschează imposibilitatea de a comunica ceva substanțial despre sine sau despre lume. 

Ileana Marin