Revistă print și online

Scoruș păsăresc (Piros ököl)

Ildikó nu avea chef să se ducă acasă, de aceea rămânea în Grozăveștiul verde, în camera de cămin unde putea să-și admire picioarele lungi, oja cyclam, țigările Sobranie și să scrie îndelung pe Skype în fereastra care avea ca etichetă numele de Zsófia. Mult mai departe și mult mai panicată, Zsófia nu credea că o să mai prindă avionul și scria rapid în fereastra bleu. Ildikó era sigură că Zsófia nu mai avea timp, așa că îi trimitea o mulțime de mesaje inundate de semne de exclamare, rămase fără răspuns. În Gdansk-ul galben, Zsófia se gândea că mulți dintre colegii de la Erasmus plecaseră spre casă cu prima ocazie, de frica izolării. Auzise deja de prieteni blocați în Peru, în Italia sau în Irlanda. Se uita la fețele înfricoșate de pe Facebook și tăcea.

Zsófia scotea din când în când oglinda de buzunar, roz și ovală, ca să se mai liniștească. Șuvițele roșcate îi încadrau buzele pline, date cu un ruj movuliu și nasul pe care l-ar fi vrut altfel, poate puțin mai mic. Bărbia și obrajii erau stropiți cu pistrui, dar pielea de pe frunte o preocupa, era mereu uimită de cât de repede se înroșea dacă stătea doar puțin la soare. După ce finaliză analiza, începu să se joace pe arătător cu inelul îngust, o fâșie nefinisată din argint. Lângă ea se așeză o tipă înaltă, brunetă și foarte bronzată. Vorbea la telefon, repede și gălăgios, iar după ce termină își îndreptă atenția spre Zsófia. Eleni o chema și se ducea acasă la Atena. Vorbea foarte mult, era agent de vânzări în Berlin, avea un soț, doi amanți și nici un copil, avea destui bani, dar o deranja răceala vesticilor, cel mai bine în momentele de criză era să mergi acasă, de aceea pleca la părinții ei, în Zakynthos. Zsófia strecură cu greu detalii despre semestrul petrecut în Gdansk. Acum un an habar nu avea despre acest oraș-port. În timp ce povestea sacadat, spusese de câteva ori, cu un tremur în voce, că se bucura de alegerea făcută. Iar apoi începuse lista lungă a tuturor lucrurilor pe care le încercase: mâncăruri din Nigeria, Vietnam și Tunisia, să vorbească în swahili, să se sărute cu un african, să înoate pe lângă foci, să se ducă la petreceri în clubul Bunkier. Nu s-ar fi gândit niciodată că o danseze și o să bea pahar după pahar de Bloody Mary într-un bunker din al doilea Război Mondial. Se uita la betonul gri, sufocant, masiv și îi era frică să-l atingă. I se părea că istoria s-ar fi insinuat printre degetele ei ca o năpârcă în căutare de soare.

Zsófia alesese camera de cămin în care locuise pentru că pădurea era la doar cinci minute de mers pe jos. Aflase că împrejurul lor sunt mai mult de 4 860 de fagi, stejari, arini negri și gri, frasini, sălcii albe, pini, arțari, paltini de munte, mesteceni și ulmi. Făcuse sute de fotografii în pădure, mângâiase frunzele și le presase pe unele dintre ele printre cursuri.

Nimeni nu vorbea engleză, nici măcar un pic, așa că au început să o doară mâinile; câteva frânturi de poloneză s-au lipit de ea, îi plăcea cum suna, dar nu avea chef să învețe o limbă cu totul nouă. A avut un coleg și o colegă de cameră din Belarus, așa că a captat și câteva cuvinte în rusă, dar cel mai mult a învățat despre cântecele pop din Polonia, mulțumită clubului studențesc de sub camera lor.

Pentru că la facultate toate cursurile erau în poloneză a fost foarte greu și avusese nevoie de bunăvoința profesorilor și a studenților pentru traduceri, dar a existat și un profesor de studii europene care îi prezentase în detaliu ei și altor studenți străini cursul pe parcursul unor ore opționale. În ce privea atelierele, integrarea fusese mult mai ușoară și, deși Zsófia nu ar fi putut spune că polonezii erau reci sau necomunicativi, erau destul de timizi, iar acest lucru îngreunase interacțiunile.

Adică nu te-ai combinat cu nimeni, o întrebă Eleni, într-o engleză la fel de stricată, dar mult mai rapidă.

Am încercat, am insistat, dar cam degeaba. Zsófia zâmbi fugitiv.

Nici măcar cu băiatul din Belarus ?

Un drăguț, dar cam gras. Mă făcea să râd în schimb și avea o vodcă bună.

Zsófia simțise că profesorii și personalul administrativ nu erau pregătiți să accepte o studentă străină, iar să obțină informații îi era astfel imposibil. A trebuit să renunțe la multe cursuri pentru că engleza nu era o opțiune posibilă. Noroc cu ceilalți studenți din țări asiatice sau africane. Cu ei lucrurile au mers șnur și mâncase zeci de feluri bizare, încercase să pronunțe cuvintele africane cu clicuri și își adusese aminte de maică-sa care o bătea mereu la cap să învețe să gătească. Adevărul era că îi era rușine că nu știa să facă și ea măcar un gulaș, dar nu avusese oricum loc de toți ceilalți studenți care o răsfățau care mai de care cu ciudățenii exotice. Cel mai mult îi plăcuseră bananele prăjite ale lui Wilfried, din Coasta de Fildeș.

Și ce părere ai despre nebunia asta cu pandemia ?

Nu știu ce să zic. Doar că m-am săturat să mă plimb prin campusul pustiu, nimeni nu avea de gând să mai tragă de timp. Aș mai fi stat, dar nu singură.

Eleni nu a insistat și au revenit la ce descoperise Zsófia în Gdansk. Eleni își dăduse seama că nu mâncase niciodată ceva cu specific polonez. Zsófia încercase din toate, în special prin restaurantele ieftine și recomanda pirogi, kielbasa, cotlete pane schabowy, role cu varză gołąbki și tot așa. Se îndrăgostise de regiunea Cașubia, dar cel mai mult se distraseră la mare. Chiar dacă pielea ei extrem de albă i se înroșea penibil la orice contact cu soarele, se zbenguise printre valuri. Nu intrase de tot, pentru că apa era destul de rece, dar nici nu putuse să-l lase pe Wilfried să tremure singur. Îi plăcea să înregistreze cu aparatul ei mic Canon, tot felul de scene. Razele soarelui estompate de ceață, foci pe lângă geamanduri, femei grase făcând plajă în pielea goală, bărbați cu tatuaje pe tot spatele, ruine verzulii, vapoare portocalii, pietre șlefuite de valuri, smocuri de stuf ivite din nisipul fin, macarale pline de luminițe noaptea, nori deși ca nisipul, gîște sălbatice, bărci pictate cu galben și pline de stegulețe jerpelite, bucăți de chihlimbar, ghiulele de gheață, o caracatiță mică, negricioasă, pescăruși leneși și albatroși căscați.

Și tu unde te-ai născut ? Unde mergi acasă ?

Spre Fitod, la 10 minute de mers cu mașina de Miercurea Ciuc.

Eleni se uită la Zsófia nedumerită, așteptând și alte lămuriri, dar îi sună telefonul. Zsófia se uita la mâinile ei împreunate, cu oja movulie ștearsă de pe unele unghii. Voia să se ducă acasă, dar nu se grăbea. Ar fi rămas aici unde totul se mișca și putea să descopere câte ceva nou în fiecare zi. Acasă erau lemnele de spart pentru foc, munca la curte și pădurile.

Zborul a fost fără probleme, Zsófia s-a descurcat cu bagajele, a găsit un taxi și a ajuns la IDM Basarab. A plătit biletul de 75 de lei până la Miercurea Ciuc și a așteptat o oră plecarea. Nu mai avea baterie la telefon, dar tot se uita la el, se hotărâse să-l lase deoparte doar după ce bateria ajungea la zece la sută. Suficient pentru urgențe, pentru cazul improbabil în care ar fi sunat-o ai ei. Își scoase Canon-ul și începu să filmeze secvențe scurte de câteva minute. În lumina galben-murdară a felinarelor se vedeau doi cîini tolăniți lângă o pisică babană ca o ghiulea. Zsófia filma cu plăcere fețele bărbaților pline de riduri, uneori cu mustață sau cu barbă, felul în care fumau, palmau țigările sau le aruncau cu boltă spre vreun coș de gunoi. Îi plăcea să rețină mărcile de țigări și le recunoștea pe unele după filtru sau după pachet, fiecare dintre ei fuma în felul lui aparte, unele femei țineau grațios țigări subțiri, light, mentolate, altele le țineau în sus de parcă sorbeau din ele, bărbații le scuturau tacticos pe marginea coșului de gunoi, iar felul în care renunțau la chiștoace era și el tipic pentru fiecare. Unii își foloseau pantofii pentru a strivi cu plăcere bucățica fumegândă, alții îl apăsau cu degetele, câțiva aveau o artă aparte de a mânji cu scrum câte un stâlp.

După cinci ore de mers cu microbuzul ajunsese la Csíkszereda. O prietenă de-a ei și de-a lui Ildikó o luă cu mașina și o aduse până acasă. Satul era prelung, adormit, verde. Ai ei au primit-o călduros, au ascultat cuminți poveștile ei, dar Zsófia vedea că voiau să se culce. După o zi-două și vecinii epuizaseră întrebările. Părea că Gdansk fusese doar un vis.

O luă prin pădure, spre tabăra cu tiroliene mângâind pe alocuri câțiva fagi și niște arțari. Recunoscu mesteacănul ei preferat și îl fotografie de câteva ori cu aparatul ei mic. Zoltan aranja niște hamuri pentru turiști. Din când în când intra în baraca cu laptop-ul ca să schimbe melodiile de pe YouTube. Îl enervau reclamele. Zsófia se oprise de câteva ori pe drumeag ca să se uite la el. Zoltan al ei își mușca obsesiv buzele și le încorda când era concentrat la ceva anume. Știa că o văzuse și faptul că nu venise în întâmpinarea ei nu o supărase. Îl cunoștea destul de bine.

Se strecură în spatele lui și îi puse mâinile la ochi. Zoltan așteptă calm, se întoarse spre ea și o luă în brațe. Zsófia se uită în ochii lui și îi spuse că i-a adus un cadou. Un cuțit de buzunar pe care îl amestecase printre cărți și căni. Îi fusese frică de detectoarele polonezilor, dar scăpase, iar la București nu o băgase nimeni în seamă. Zoltan l-a luat bucuros în palmă, și-a plimbat buricele degetelor peste stema în relief a Gdansk-ului, doi lei sprijinind un blazon cu o coroană și două cruci malteze, iar dedesubt un fanion cu motto-ul Nec temere nec timide cu majuscule. Zoltan l-a pus în buzunar și a ascultat aventurile poloneze ale Zsófiei. La hamuri, pe la tiroliene, la capătul lacului, printre scoruși și la magazinul de unde își luaseră câte o sticlă de Pepsi de fiecare. Zoltan a remarcat cu voce tare că nu o auzise niciodată vorbind așa de mult. Zsófia s-a uitat la el, și-a înghițit celelalte povești, entuziasmul și câteva guri de suc. Stăteau pe malul lacului, se uitau la vălurelele verzi strînse de un vînticel și la vîrfurile brazilor. După o perioadă îndelungată de liniște, Zoltan a început să-i spună noutățile: el și cu Janos se întrecuseră cu ATV-urile, fuseseră la un meci de hochei împreună, Janos se certase cu Ildikó destul de rău, în principal pentru că nu venea acasă. Zsófia a mai băut niște suc și s-a decuplat de la alte bîrfe și știri spuse domol. Se uită la un șir de furnici preocupate de o jumătate de rîmă.

La următorul moment de liniște dintre ei, Zsófia s-a uitat spre buzele roșii ale lui Zoltan și a sărit pe el. S-au tăvălit prin iarbă, au râs, s-au sărutat, iar Zsófia l-a mușcat de gît și i-a spus că are gust de turtă dulce. El s-a uitat la ea, puțin speriat și a întrebat-o ce a apucat-o. Dacă venea cineva, erau chiar în văzul lumii. S-a ridicat, s-a scuturat și s-a dus la tiroliene. Zsófia l-a urmat, au mai discutat un pic, iar ea și-a scos oglinda de buzunar și s-a uitat la ochii ei cenușii. S-a urcat în copac, s-a înhămat și s-a aruncat în golul de sub fag, pe sârma metalică. Simți dorința de a atinge cablul. Știa de la Zoltan că e o tăietură extrem de dureroasă. Închise ochii ca să nu se mai gândească la prostii. Zoltan veni după ea, se lăsă pe spate în ham și atinse copilărește apa. Se întinseră pe ponton și se uitară la vârfurile brazilor. Zsófia își scoase briceagul ei de acasă și începu să se joace cu o ramură de scoruș. Se simțea ca atunci când fuseseră cu clasa la casa memorială a lui Nagy Imre, i se părea la fel ca atunci că toată lumea trece cât mai repede prin fața tablourilor, voiau să iasă, iar ea voia să se uite cu atenție la fiecare detaliu, la fiecare față de țăran, mână de fată, femeie cu batic, copil sau apus. Se mai dusese de multe ori și visase mult timp să se facă pictoriță. În toată liniștea din jur și printre cuvintele aproape șoptite de Zoltan, Zsófia își dădu seama că hainele de acasă au miros de pădure. Nu o să-și spele bluzele din Gdansk, o să le miroasă înainte de culcare și nu o să mai descrie nimănui miile de arome, numele de străzi, felurile de mâncare, cuvintele întortocheate, valurile reci, pescărușii adormiți.

Florin SPĂTARU

Florin Spătaru (n. 1983) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. A câștigat concursuri literare în Franța și a fost publicat în Nouvelle Quinzaine littéraire din Paris. A publicat în revistele Argos, Dilema Veche și în Revista de povestiri. Romanul său de debut este Greier de topaz (2022), nominalizat la Premiile Ficțiunea. A mai publicat poeme și proză scurtă. Cel mai recent volum al său este Viespea de pe limbă (2023), povestiri.

în același număr