Mă contraziceam o dată pe internet cu cineva, zicea că n-am stil la haine. În anii 90 mă îmbrăcam de la second-hand și purtam numai United Colours of Benetton și geci de piele dintr-o bucată din Londra. Mi-amintesc de firma United Colours pentru că era pe eticheta bluzei și am văzut-o mai târziu în centrul unui oraș european, pe un magazin imens. Dar altfel, nu știam ce e și nu-mi păsa. În Botoșani erau trei punkeri declarați, la doi din ei li se zicea Punky și Punkerul. Joaca de-a punkereala conștientă, ca și cea de-a hiphopul sau depeșismul erau ale copiilor din familii cu bani. Își cumpărau haine speciale punk de la magazine de firme din București. Am mai văzut și mai târziu asta, puști burghezei care se dădeau punk. Aveau atitudine dar nu trăiau punk cu adevărat. La o petrecere într-un apartament, gașca de rockeri din oraș, toți dezbrăcați la bustul gol, dădeau din cap în sufragerie, asudați, pe metale grele. Stăteam în balcon și le schimbam volumul la combină cu telecomanda, să mă distrez. Cred că mă văzuseră dar încă nu mi se întâmplase nimic, poate au urlat la mine unii dar atâta. Voiam să ies afară din apartament, mi-era rău de la băutură. Am luat o pereche de teniși din hol, semănau cu ai mei, chinezești, și m-am trezit cu un polonic peste cap de la Punky. Mi-a zis că-s ai lui, din colecția Trainspotting, a dat nu știu cât pe ei. Ne-am luat la harță și m-au înconjurat rockerii, cel mai matahală dintre ei, Micuțul, stătea în spatele meu. Punky i-a zis să mă prindă și Micuțul m-a strâns în clește, cu brațele mele strânse pe sub ale lui. Mi-am manevrat repede un braț și l-am prins de păr, avea coadă la spate. L-am dat cu capul de perete de câteva ori și am luat-o la fugă. Au fugit după mine, dar cumva îi lăsasem destul de mult stupefiați ca să am avantaj și să nu mă mai ajungă pe casa scărilor. A doua zi m-am dus, ca de obicei, la terasa Unirii, unde ne adunam toți puștanii. Îmi spuneau de la mese să plec, că vine Micuțu și mă rupe. Am rămas și a venit și Micuțu, cu gașcă după el. A venit spre mine și a întins mâna. Pentru mine, stilul e așa ceva, doar un travesti, ca la Punky. Tipul ăsta cu care mă contraziceam pe internet zicea că după nu știu ce criterii axiomatice, e clar că n-am stil. Așa-mi zicea și o fată americană, dar ea cu drag, îmi fredona în pat ,,And thats why/I love you/couse you got no style". Dar cui îi pasă de criterii. Au fost ani în Iași când purtam haine de la tovarășele mele, de la Didi mai ales, cu care umblam toată ziua și toată noaptea prin baruri. Nu mi le alegeam, mi le puneam una peste alta.

https://www.youtube.com/watch?v=O3ozU7ASsHs

Cât am stat în Berlin, am fost primit în cele mai legendare cluburi. Și erau unii puși la punct, stăteau la coadă ore în fața fostelor fabrici și nu erau primiți. Cei bine puși la punct sunt de multe ori și securiști de la antidrog, asta mai ales în București. Îi vezi că au pantaloni speciali de dansat, de-ăia în care nu transpiri. Și încearcă să pară cât mai cool, ca o sacoșă de la supermarket cu tineri cool desenați și pe care scrie Cool și Urban.  Dar în Berlin, selecția era misterioasă. Pe mine mă primeau mereu. Pentru că e despre cum ești așa în general. Unele chestii nu se pot cumpăra. Vorbeam cu un tip cu care voiam să fac o colaborare video și îi propusesem niște muzică electro care se lipise de mine în 2008, anul meu la Berlin. Mi-a zis că l-a surprins că ascult așa ceva. Nu păream genul. Se uita probabil la cămașa mea sau nu știu. Dar înțelegeam de unde vine el. Pentru el, muzica electronică era ca tenișii lui Punky, o chestie exterioară, bovarică, o dorință de afiliere la o categorie specială, cât mai opusă părinților care se uită la televizor. Cu cămășile mele și cu fața mea suptă, marcată de o mie de ani de excese, arătam desuet ca un maistru de la o fabrică de pe vremuri, unul de-ăia care fumau Carpați și beau votcă proastă. Și muzica electronică pe care o ascultam eu era în mare parte diferită de a băiatului ăluia și a celor ca el. Ei erau cu minimalul fin, eu eram cu ,,manelele,,, cum le ziceau hipsterii mai eleganți din București bubuiturilor angoasate, tehno, dark tehno, dark electronica și altele, nu că le-aș fi dat vreo atenție etichetelor. Pentru mine erau altceva.

Nu era ceva cool de făcut. Nu era distracție. Nu era o seară în oraș, la club, nu era clubbing. Veneam din frig spart cu iarbă, pastile și uneori acid, intram în halele imense, în colțurile cele mai întunecate, îmi aruncam pe jos, prin noroi, paltonul suedez, cumpărat cu 80 de euro dintr-o poezie despre muncă, publicată într-o gazetă stângistă din Stockholm și mă aruncam în ritm ca într-o altă viață. Mă mișcam autist acolo de pe un picior pe altul, cu mâinile agitate pe sus, tropăiam pe loc ca la popularele moldovenești, cât mai aproape de boxe, să le simt vibrațiile în tot corpul. Mă mutam din hală în hală să schimb muzica și uneori stăteam pe holuri în punctele de unde se auzeau cât mai multe muzici deodată. Și mergeam dansând, nu mă puteam opri, picioarele mi se învârteau repede repede ca niște roți fluide. Dimineața, când ieșeam la lumină, mă simțeam renăscut.

Narcis zicea că încearcă să retrăiască momentul de la Revoluție, când au ieșit oamenii pe străzi și erau extaziați, își zâmbeau și-i zâmbeau toți. Pentru el asta erau cluburile. Cristi zicea că se curentase tare în copilărie la gară, că fusese intens și că acuma poate că asta voia să retrăiască. Și eu ce căutam la droguri și la cluburi, poate momentul când m-a scăpat preotul beat în cristelniță și i-a luat ceva să mă scoată, că mă zbăteam. Tata mi-a tras dopul de la colac, la mare, aveam vreo doi trei ani, să învăț să înot. M-am dus la fund și am rămas acolo mult până am ieșit înapoi. În liceu, mă sufocam intenționat, era o metodă, o făceam mai mulți. Pe la 15 ani, eram în bucătărie și afară apunea soarele. Cerul era tot roșu și m-a izbit revelația. Trei zile pe urmă mi-au sângerat picioarele, aveam papucii plini de sânge. Nu mai știu de unde îmi curgea, cum îmi curgea. Dar mergeam cu prietenii și le povesteam extaziat ce simt și simțeam sângele cleios și durerea. Mă rugam în fața fiecărei biserici. Poate asta căutam. 

Prima oară am luat LSD în apartamentul meu din Prenzlauer. O zonă fițoasă, dar nu era așa o fiță, n-aveam nici măcar duș, altfel, era spațios. Mi-l făcuse rost Charlotte, o fotografă franțuzoaică-italiană roșcată și pistruiată, se tot ținea după mine și-mi făcea poze. M-am întins pe saltea și mă uitam la tavan, unde era proiectat un videoclip. Paul își adusese proiectorul, venise cu prietena lui, Michelle, fostă prezentatoare la Atomic TV. Era straniu, cu mulți ani în urmă, stăteam noaptea la Atomic și mă uitam la clipuri și acum uite-o la mine în casă. Am adormit instant. Mi-au spus că n-au mai văzut așa ceva. Ei se munciseră în plăcerea aia opt ore, de la un punct încolo se rugau să se termine. Un timbru aniversar, 65 de ani de la *primul*, luat de Hoffman, desenul chimic pe coli era cu o bicicletă. Hoffman îl luase și se urcase pe bicicletă. Ce trăise atunci fusese un vis lucid. Michelle primise timbrele cu bicicletă de la una din vedetele știute de ea, poate de la Kalkbrenner. 

A doua oară când am luat, eram cu Liana. Am coborît la metrou și când am ieșit la stația unde ne duceam, a început visul. Era o nostalgie întrupată, o revenire a unui moment din trecut. Se făcea că e vara, cu numai un an înainte, în București, când beam, și că ieșeam de la metrou, la Universitate. Veneam de la muncă și mă grăbeam la bere. Simțeam iar anticiparea aia fericită, simțeam febra din picioare, să merg repede repede, să nu pierd nimic din seară. Simțeam că mă așteaptă prietenii și iubita la terasă. Le anticipam râsetele și căldura. Nu concret, ca și cum mi-aș fi imaginat scenele următoare, dar ca un concentrat al viitoarei seri, ca esența unei impresii. Foarte tare și intensă. Eram în două lumi, în Berlin, toamna, în bezna care începe de la amiază, Liana îmi zâmbea fermecător și știutoare, cu intuiția aia a ei în care mă simțeam protejat. Și în același timp, într-o seară de vară în București, în viața mea veche. În filme, tripații sunt deliranți sau văd mandale pe pereți. La mine nu era niciodată cazul, totul era firesc, doar că trăiam în două realități simultan. În amândouă cu același simț al prezenței, fără nimic ireal în sine, dar în două realități simultan. Altădată, am ieșit mai mulți pe străzi după ce am luat timbre, ninsese. Am luat multe atunci, Cristi vindea și avea mereu la el coli întregi, le scotea de prin buzunare ca pe șervețele, îi zburau din mâini, le lua vântul, le rupea din greșală. Pe o chiuvetă într-o bucătărie era și un delușor cu amfetamine. Și mult hașiș, hașișul nici nu-l mai socoteam, era ca apa. Am râs acasă la cineva câteva ore, ne dureau mușchii și am zis să ieșim, să ne mai liniștim. Pe străzi, prietenia fericită dintre noi se proiecta pe tot ce ne înconjura, luminile și trotuarele înzăpezite ne iubeau, ne primiseră la ele, așa simțeam. 

Am coborât într-un subsol la un bar să bem ceva. Ne-am pus la masă, era penumbră și nemțălăii din jur aveau cu totul alt film. Le simțeam disprețul. Parcă ne opriserăm în lumea morților, acidul are puterea asta să te arunce de foarte sus, foarte jos, într-o clipă. I-am văzut tristețea disperată de pe fața lui Narcis. Nu era deloc ca la Revoluție, nu ne zâmbeau. Părea că o să murim acolo, acidul are și puterea să te țină legat de locurile rele cu o greutate de o mie de tone. Trebuie să-i opui o forță cel puțin egală. Îmi povestea Antonica, la un festival intrase în cort cu un tip, luaseră timbre și li se făcuse teamă să iasă. Muzica de afară îi speria și nu reușeau să se miște și să iasă și le era teamă și să rămână în spațiul mic și întunecat. S-au panicat toată noaptea, dimineață aveau cearcăne negre și ochi de nebuni. 

În subsol, ne-am înțeles din priviri, cu Bogdan, cu Antonica și cine mai era acolo, poate Paul și Michelle, Liana, Nichi, poate și Cristi, poate și Wolfgang, că se mai ținea uneori după Antonica. Ne-am ridicat toți și am ieșit. Imediat ce am pășit afară, mirosul de proaspăt al zăpezii ne-a aruncat pe spate. Parcă am căzut într-o iarbă curată, primitoare, sub cerul senin. 

Am răsuflat cu o ușurare nesfîrșită. 

https://www.youtube.com/watch?v=9cRDEHnD3Bs

În Berlin erai ca Pinocchio în Țara Jucăriilor, mi-a spus odată un psiholog. Mi-a plăcut formularea și era și adevărată, cum adevărat era și că o spusese și din invidie. Viața lui din București era sigură, dar monotonă, viața mea din Berlin era nesigură, dar colorată. Îmi acceptasem cu totul pribegia, în toate, în cele ale vieții, ale minții, ale identității. Mi-o acceptasem de mult, de când înțelesesem că într-o viață sigură ai nesiguranța că o să-ți pierzi siguranța. Berlin era o minciună, după război, clădirile fuseseră reconstruite pe modelul celor distruse. Arătau vechi, dar erau noi, le simțeai noi, de la miros, de la starea prea bună, cine știe. Parcă aș fi trăit într-un decor de film.

Ignoram viața obișnuită, de zi cu zi, așa-numita viață adevărată, a nemților care trăiau acolo de-o viață. Realitatea lor era falsă, era fundalul necesar al filmului meu. Noaptea, mă orientam pe drumuri după turnul radioului, după luminița lui roșie. Arăta estul și spuneam că de acolo ni se transmit și visele lucide. Când puneai un timbru sub limbă, accesai transmisia. Îmi imaginam razele care se duc în fiecare clipă în zece mii de locuri din oraș. În Țara Jucăriilor, toți eram copii fugiți de acasă, chiar și dacă nu mai eram copii. Una fugise de familie. Încă o suna maică-sa și-o învinuia că din cauza ei făcuse cancer. Unul făcuse o descoperire uriașă pe card și fugise de datorii. Îi scria mereu banca, îl sunau, ne arăta vesel cum le ignoră mesajele. Altul bătuse un polițist în țara lui și aștepta în Berlin să treacă anii până la prescriere. Alții fugiseră de sclavia muncii, a siguranței false, dar și aici puteai să cazi în capcane. În Berlin părea că poți să trăiești din nimic. Luam de pe trotuar sticle goale, lăsate special pentru noi, și ne făceam mâncarea pe o zi. Joia, la piața turcească, ne lăsau pe degeaba fructele și legumele nevândute. Pe străzi erau obiecte gratis, mobilă, electrocasnice, haine frumoase, în sacoșe, uneori și cu bani lăsați în buzunare. Erau un fel de magazine unde luam obiecte gratis, se presupunea că trebuie doar să lăsăm ceva în schimb. Erau locuri unde beai și mâncai o noapte și plăteai cât voiai, dacă voiai.

Supermarketurile aruncau tone de mâncare nevândută. Dacă furam din ele, nu suferea nimeni. Intram și ronțăiam un pic de ciocolată la un raft, beam o gură de suc dincolo. De la raftul cu lux luam un borcănel de trufe la aproape o sută de euro, îl băgam în buzunarul paltonului meu suedez. Puneam jumate pe o porție de paste acasă, jumate a doua zi. Era fabrica de prăjituri la mine în cartier, am fost o dată cu o gașcă. Erau containere metalice pline cu prăjituri ușor imperfecte și refuzate. Cristi s-a aruncat într-unul ca într-un bazin. Au lăsat la mine sacoșele uriașe, mi s-a acrit de câte torturi și gogoși am băgat în zilele următoare. Pentru bani mai mulți, puteai să vinzi droguri, le luai dintr-un cartier și le vindeai în altul, în fața clubului. Sau furai biciclete. Nu-mi plăcea la furat biciclete, orice furt care depășea nevoile normale mi se părea pervers. M-am certat o dată cu Nichi, dosisem cu ea niște polen dintr-o băcănie bio și, când ieșeam, a văzut cum își lasă un hipster bicicleta nelegată și intră pe o ușă. N-am lăsat-o s-o ia, i-am zis că una era să iei din surplusul supermarketurilor și alta să-l lași pe om fără roți. Era foarte nervoasă, mă ura că-i stricasem distracția. Pe urmă am fost la mine, a pus mere la cuptor și ne-am întins pe saltea. A dat drumul la gaz și uitase să dea și foc sau se făcuse că uită. A trecut ceva până am simțit. Cum zicea Liana, dacă vrei haos, du-te cu Nichi și cu Cristi. Aveau un talent special, atrăgeau haosul, erau mereu în belele, deși viața ar fi putut fi așa de simplă acolo. N-aveau nici măcar bare la metrou, nu plăteam niciodată. Chiria mea era ridicol de mică, 120 de euro, dar erau și variante gratis. Niște case unde locuiau anarhiști plătiți de stat pe proiect, ca experimente de comunitate. Tineri din landurile conservatoare ale Germaniei veneau în Berlin la studii, se dădeau o vreme anarhiști și se întorceau să lucreze ca ingineri la Mercedes. Camerele erau gratis, dar trebuia să te primească ei și să-ți faci rost de cărbuni pentru foc. Controlau totul cum învățaseră de la părinții lor și te dădeau afară dacă nu te încadrai.

O dată pe săptămână, statul le lăsa mâncare. Sâmbăta făceau ședințe anarhiste. Anthony și Carola și copilul lor stăteau acolo de ani. Le jucau jocul, înjurau împreună la ședințe pe Kapitalismus, dar râdeau de ei pe ascuns. Anthony îi și speria, era mare și fioros când voia, o dată și-a scos dinții să ni-i arate, avea tot numai o proteză de la bătăi.

Carola era o sud-americană mereu drogată și prietenoasă. Copilașul se uita într-o cameră la televizor și noi trăgeam linii de MDMA în bucătărie. Anthony lucra pe schele la concerte, instala scenele. Lucra noaptea și, înainte să plece, băga multă cocaină să se activeze, iar când ajungea pe șantier băga mult hașiș să se mai liniștească, să nu-i vină să se cațere ca Tarzan. Țara Jucăriilor îl transformase în măgar de povară, îl pusese la muncă. Îl enerva munca mea, i se părea prea ușoară. Zicea – traducător, fuck off, ce boierie. *The little girl went to the river*. Iei cuvintele și le pui pe alea din română. Voi rămâneți aici și vă distrați și eu mă duc în frig, la înălțime, ca să-i pregătesc scena muistului de Elton John.

Printre copiii fugiți erau și unii care făceau bani adevărați. Bobică și echipa lui făceau desene animate. Apartamentul lui era un vis Disney. Pe ecrane mari făceau animații niște fete frumoase. Scoteau din cuptor tăvi cu ciocolată de casă și aveau punguțe cu pastiluțe albastre. Popică era un rege, a făcut odată o petrecere cu dilăr de serviciu. Dilărul stătea într-un colț, cu un câine mare lângă el și o servietă deschisă în față. Te duceai și-i cereai ce voiai, pe degeaba, și el îți recomanda combinații. Dar nici nu trebuia să te duci, cei mai aproape de el luau și dădeau tot mai departe. Îți veneau toate la mână și fără să ceri. Dansam spate în spate cu Liana și-am gândit – dă-mi un fum. Și mi-a întins jointul peste umăr.

Oamenii ca mine se trezesc dimineața și continuă direct gândul început înainte să adoarmă. Dacă nu mi-aș băga șocuri în creier să mai întrerup sau să uit, ar fi prea grea continuitatea asta ca a unei catedrale din Evul Mediu construită sute de ani la rând, indiferent de războaiele și epidemiile ce interveneau între așezarea unei cărămizi și cea dinainte. Cristi era unul dintre oamenii de la extrema cealaltă, un fel de uitare permanentă îl făcea să se uimească și să se entuziasmeze de orice. Pleca de lângă noi, intra în budă să se pișe și când ieșea, după nici un minut, ne privea cu ochii lui mari, albaștri, holbați, ca un tată care-și vede prima oară copilul nou-născut. Capacitatea lui de a se entuziasma de orice ca de un miracol îi aprindea și pe alții, era Flautistul Fermecat și trăsese după el în aventură nu doar visători sau plictisiți de viață, dar și escroci profesioniști. Făcuse în țară primul club adevărat, într-o fabrică părăsită, combinase numai cu entuziasmul niște mafioți să-l finanțeze. Clubul nu mergea în câștig deși avea succes, poate și pentru că Cristi chema DJ prea scumpi și-i trata regește, totul numai de dragul muzicii. De dragul atmosferei, dădea de băut din stoc la prieteni pe degeaba. Și când mafioții s-au trezit și și-au vrut banii înapoi, a trebuit să fugă. Tot el a înființat și un festival secret, unde veneai numai invitat și locația era secretă, se muta în fiecare an, de parcă agenții sub acoperire n-ar fi fost deja cu noi, în găștile de originatori, cum le ziceam primilor prăjiți ai Bucureștilor, cei ce-au pus bazele subculturii de genul ăsta. Erau și știau și cred că ne și protejau, le plăcea de noi, cum prinsese Putin drag în tinerețe de obiectivele spionate de el în Germania.

Ne-a zis că fírmele de medicamente dau o mie de euro pe zi și ochii îi străluceau mai tare ca de obicei. Mai fusese așa doar când mi-a văzut textul lui Pascal Bruckner pe coperta cărții mele Urbancolia. Știa de Bruckner ca de o mare vedetă și aerul meu neasumat, că nu vorbeam mai niciodată de viața mea de scriitor, făcea un contrast suprarealist cu recomandarea de pe carte. Și au și sală de sport!, cu piscină!, a adăugat. Nu mă aprindeam de la entuziasmul lui, nu era nevoie, eram dispus la orice. O pizdă veșnic umedă, cum, poate, zicea Rimbaud. Orice, numai să-l uit pe acel un altul din mine și tristețea lui. De ce plângi suflete al meu, de ce nu mă lași să dorm și așa mai departe. Să se facă deci experimente pe mine, de ce nu. Problema era că n-aveam cont într-o bancă germană. Fără cont, nu-mi dădeau și banii. Narcis avea și el nevoie de un cont, așa că ne-am dus amândoi. Nu imediat, cred că după niște săptămîni, poate chiar luni. Nimic nu făceam chiar imediat în Berlin. Acolo la o întâlnire era permisă o întârziere de până în patru ore și nici nu conta dacă nu mai veneai. Mă intimida Narcis, și el și Liana evaluau totul mereu. Asta e Ok, asta nu e OK. Asta nu prea-i OK. Hm, asta-i cam de căcat. Niciunul nu păreau să fie bucuroși că trebuie s-o facă, să evalueze adică. Dar își petrecuseră multă vreme cu Bogdan, care evalua totul extrem de critic. Noi, prietenii mai vechi, din adolescență, o luam ca pe o chestie simpatică dar nu ne-am contaminat. Dar pe cei noi și-i făcuse discipoli. Cu Bogdan am fost o dată, în Iași, pe la 20 de ani, la un vernisaj, să-i parazităm pe artiștii plastici, să-i bem și să-i mâncăm, cum făceam pe atunci. Și el și-a luat și o toporișcă, să taie tablourile care nu-i plac, l-am oprit eu. Jocul meu, în relație cu Bogdan, era invers, să găsesc partea bună, inversul. Să relativizez. Și-l vedeam pe Narcis că-i place, se lumina, se mai ducea din tensiune. Și cred că și lui Bogdan dar asta e altă poveste. Liana fusese iubita lui Bogdan și luase de la el agresivitatea. Ceea ce era amuzant, că era firavă și drăguță de fapt, sufletistă dar făcea rolul ăla. Și uneori râdea de asta, era subversivă la agresivitatea aia de împrumut, ca un supus care își ironizează tiranul și se eliberează pentru o clipă.  Dar Narcis avea ceva în el de necompromis, așa-l simțeam. Și mai încolo a și ajuns să lucreze cu legea. La bancă, am simțit din start că funcționara ne disprețuiește, că vede doar doi emigranți drogați. Am început să-i expun cazul, să aduc argumente emoționale, biografice, s-o conving. Ne-a făcut cont și, când am ieșit, Narcis s-a crizat. Că de ce încercam s-o conving, că era de datoria ei. El așa vedea lumea, rațional. Pentru mine lumea e ca un câine de-ăla crescut de stăpâni nebuni și de la care nu știi la ce să te aștepți. Stăpâni care ba l-au bătut, ba l-au mângâiat. Așa că ba pare să fie OK, ba că te mușcă în orice clipă. Narcis credea în raționalitatea sistemelor, a oamenilor, a principiilor, avea calmul probabilităților și statisticii. La mine cinzeci cinzeci, nu înțeleg probabilitățile, ceva poate să se întâmple sau nu. După ce s-a întâmplat, înseamnă că probabilitatea era de sută la sută. Dacă nu s-a întâmplat, era de zero la sută. Și când vreau ceva, sunt încordat ca o pisică la vânătoare. Nu pot să las să-mi scape. Altfel, sunt relaxat, dar în momentele decisive, trebuie să fac totul. Uneori strâng prea tare șurubul și pierd. Dar de multe ori am dreptate. Și acum am avut. După o vreme, un artist român din Berlin mi-a împrumutat o sută de euro. Când am avut să-i dau înapoi, i-am dus la banca aia, la femeia aia, să-i trimită. Eram extrem de năuc de la nopțile nedormite și curentate cu substanțe și ea m-a mirosit. După câteva zile, într-o dimineață, m-a sunat tipul ăla. Era furios, credea că-ncerc să-mi bat joc de el. Nu primise toți banii, deși îi trimisesem mesaj că i-am pus. I se părea că-mi bat joc de el. Aveam mahmureala aia de după pastile, când e un fel de bâzâit amenințător în atmosferă, ca sub stâlpii ăia de înaltă tensiune de pe câmp, când auzi de jos bâzâitul și pe stâlp scrie Atenție, pericol de moarte. Și deodată urletele artistului în ureche. M-am ridicat să caut chitanța, dar aș fi vrut mai degrabă să mi se stingă creierul brusc și să scapt de toate. Nu mai știu cum era exact, am găsit-o dar nu mai știu ce scria pe ea și ce mi-a zis aia, că mi i-a pus probabil. M-am târât până la bancă și bâzâitul ăla ostil se simțea în continuare peste tot. Unii spun că dacă nu ții minte amănunte minți dar eu țin minte esențialul de obicei. Că m-a țepuit, da. Îi dădusem banii, asta mi-era foarte clar. 

Venisem la Berlin și vechi și nou. Cu numai un an și-un pic înainte, plăteam într-o seară 15 beri și 15 votci. Mi-amintesc și-acum notele de plată și așa era seară de seară. Pe urmă ne duceam cu toții undeva să bem. Fumam trei patru pachete de țigări și de dimineață, după un somn de cîteva ore, la lucru. Redactam cărți la trei edituri pe puțin, corectam, mai și traduceam, mai și scriam ceva acolo, ceva dincolo. Și seara, iar, 15 beri și 15 votci și pe urmă la băut. Aveam 27, o luasem așa de mic, începusem cu o sticlă de vermut în subsolul blocului, începusem și mai de mic, rachiu direct din țeavă, la 5 ani, cînd plecau bunicii din bucătărie. Sugeam paharele și sticlele rămase de la ai mei și-ai lor, după petreceri. Știam unde țin sticlele și damigenele, mâncam vișine alcoolizate în zahăr pînă adormeam drăguț în camera cu pilote și răcoare de la țară, sub reproducerea din Gaugain, femeia cu pepene și țâțe negre uriașe, goale, despre care credeam că e bunica la tinerețe. Beam toată noaptea dar nici nu mă clătinam. Nu mâncam nimic dar vomam, să pot continua. Duceam oamenii acasă în spate, trăncăneam fără oprire, vesel, de neoprit. La 27 ajunsesem ce-mi dorisem, rocknorolla și om al muncii în același timp, ziua călare pe treabă, seara la petreceri *Playboy* la Buftea, la țamțavaiuri în vile din Floreasca, după ani în părăseli fără căldură și curent și demisoluri igrasioase și bocanci cu ciuperci la picioare. Erau cam așa - o puneam pe tovarășa mea în genunchi după un dâmb, la vulcanii noroioși, și-i ridicam fusta. Dincolo de dâmb, un psihanalist bărbos se plimba în chiloți, cu pipa în gură. Și găseam cu tovarășa mea o specie nouă de flori, chiar sub nasul nostru, albastră, nepomenită în taxonomiile botanice ale locului. *La vida suprarealista*, deja nu mai aveam, de mult, nici o mirare. Și la 27, vara, s-a pus capăt fazei cu beția. Stăteam pe-o parte, noaptea, în răcoarea și penumbra de la terapie intensivă, luminați numai de veioza mică a asistentei din colț și vorbeam cu o fată cu sarcină extrauterină. N-o vedeam, era pe patul din stânga și eu imobilizat pe dreapta. Îl vedeam pe ciroticul negricios de o sută și ceva de kile care gemea și suspina prin somn ca un bebeluș speriat, dar o auzeam pe fată. Ieșeau tuburi din ea, ca din noi toți și aveam cisterne cu sânge lângă pat. În capăt, se frământa în dureri un băiat adolescent. Fusese pe bicicletă și se deschisese brusc înaintea lui portiera unei mașini. Am fost atunci undeva, altundeva și după ce-am ieșit, s-au înmulțit semnele și înțelesurile. Bebelușul negricios a murit, abia au reușit să-l pună pe targă. Nici pe fată n-am mai văzut-o.

S-ar crede că m-am lăsat de băutură din teamă. Dar nu, m-am trezit într-o realitate nouă, unde nu mai încăpea alcoolul. Eram nou și totuși căutam să mă întorc unde fusesem atunci la terapie intensivă, în miezul liniștii. Un an și ceva n-am mai atins nici un stimulent, nici cafea. Pe urmă am crezut că drogurile m-ar duce acolo unde voiam încă o dată. Eram fericit, mă jur, în viața mea nouă și tovarășa mea era, dar voiam la tristețe, unde e adevărul. Speed, LSD, cannabis, ciupercuțe, cu lăcomie, ca un copil, și așa mi-am pierdut și tovarășa. A plecat în Paris și eu la Berlin și aș zice că într-un fel cele două orașe erau fix pe forma personalităților noastre dacă aș crede că am o personalitate fixă.

Mi-a făcut odată un fotograf un test, m-a pus în fața unui aparat cu oglindă și în fața unuia fără și mi-a zis că rar a văzut pe cineva așa identic în cele două ipostaze. Ca și cum aș fi un om într-o barcă pe ocean, hotărât să-l traverseze, neabătut și netulburat nici de furtuni, nici de porturi exotice. Și totuși nu știu să spun cine sunt, mi se pare că mediul mă colorează emoțional și că fiecare moment e primul și ultimul. Fiindcă sunt de fapt absolut necomplicat, oricâtă gargară complicată aș face din vorbe. Mă interesează maxim nevoile mici, concrete și ca unul atins de demență, nici nu-mi imaginez alt context decât cel în care mă aflu. Nu am griji și nici ambiții serioase. Caut tristețea și negativul pentru că sunt și ele ceva intens de trăit, dar n-am o preferință clară. Am un compas moral și țin la el, dar, ca orice compas, numai arată direcția, nu acoperă tot terenul. Așa că sunt flexibil, până la un punct. Poate nu știu cine sunt sau mi-e greu să explic, dar știu ce-mi place. Îmi place poezia, literatura, muzica, îmi plac filmele, îmi place să stau de vorbă cu lumea și să bem, să vorbesc cu femei, să facem dragoste, îmi place să stau la soare, să merg mult, să râd. Nu în ordinea asta, în nici o ordine și important nu e că îmi plac, multora le plac, dar că pun preț maxim pe ce îmi place. La liceu n-am prea fost că-mi plăcea mai mult să stau la soare și la fel la facultate. Am primit două lovituri grave în subiectivitatea asta a mea totală, una când s-a născut fiică-mea și am început să am un simț al responsabilității și una când m-am lăsat de băut. Dacă înainte să apară Ionuța făceam absolut, total, ce voiam, pe urmă m-am băgat încet încet la muncă. În afară de un an și ceva, n-am fost un tată adevărat, dar am încercat măcar să nu fiu un model prost, o rușine. Nu-mi pare deloc rău dar să nu mai beau cu prietenii mai târziu mi-a părut. Am încercat s-o dreg cu droguri dar parcă nu-i același lucru. Paranoia e maxim de interesantă, la fel atenția patologică la amănunte căpătată pe iarbă și mi-a deschis drumuri noi în scris. Dar ceva se dusese, un fel de lume ca o pictură naivă.

Dacă și-n laptele de mamă sunt canabinoizi, de unde și relaxarea de bebeluș sătul după ce fumezi cannabis, iarba fumată în lume în ultimii zeci de ani are așa de multă concentrație de THC, agentul psihotic, că e ca laptele unei mame nebune. Se apleacă uneori deasupra pătuțului tău și poartă o mască de lup, numai să vadă cum reacționezi. Dispare și apare abia după ce de mult ți s-au uscat ochii de plâns. Dar e și bună de-atâtea ori, dacă vrea. Drogații suferă de sensibilități extreme, de friguri chimice chinuitoare, de întristări umede și străine ca atingerea unui limax negru. Dar era și așa frumoasă tristețea acolo, înspre nordul lumii, sub cerul întunecat de la prânz. Luam uneori singur un tren la întâmplare și un cub de hașiș. Îmi făceam țigări mici și coboram în gări aiurea, în cartiere mai frumoase, la casele albe. Mă uitam în geamurile trenului la fețele ascunse ale musulmancelor, la ochii rimelați, reflectați în sticla luminată, și ele se uitau la mine pieziș. Mă simțeam departe de orașul unde plăteam chirie și mai departe de țara mea cu toate anxietățile legate de ea și mai departe de orașul natal și de toată preistoria mea și mai departe de mine cu totul. Ningea pe un peron pustiu, nu știam unde sunt, era un nume cu multe litere pe un panou și sub un pod cânta un român la acordeon. Muzica se auzea cu ecou în gară și rămâneam nemișcat o veșnicie, așa o simțeam, dus, pierdut, absorbit. Nu mai era nimic altceva, nu mai fusese nimic vreodată. Dumnezeu nu poate fi altceva decât realitatea ultimă, de la baza realității și acolo eram și eu, în miezul armoniei absolute, unde toți vrem să revenim din când în când. Muzica și ninsoarea domoală făcea și mai prezentă liniștea dintre două trenuri, deși trenurile nemțești nici măcar nu fâșâie, nu se leagănă și nu șuieră, sunt ca vehiculele fantomă.

Veneau trenuri și plecau și nu se întâmpla nimic și așa îmi și plăcea, cum îmi plac în filme începuturile, când sunt doar personaje, fără intrigă, iar când începe o poveste, parcă mă dezamăgește un pic. De ce să-nceapă ceva, nici măcar ceva bun. Nevroză, ar zice psihologii, de ce să zică, ar mai putea să și tacă. Și când mă reconectăm la lume la internet în cafenele turcești mi se părea tot un vis, ca și cum numele celor de pe ecran erau doar așa, să-mi dea mie impresia că mai există și alții. Lumea se dusese sub potop și fusesem numai eu lăsat, cu fantoșe, să-mi mai populeze singurătatea.

Fosta mea rămăsese însărcinată cu noul ei iubit și mi-o spusese în ziua când o întrebasem într-un mesaj dacă nu vrea să fim iar împreună. Dar nu credeam oricum că o întrebasem pentru un răspuns, era o întrebare ca-ntr-un joc din copilărie, jucat într-o seară de vară, sub lumina unui stâlp, împărate împărate cât e ceasul. Nu-l întrebi așa ceva pe-un împărat și-un împărat nu poartă ceas și când te joci seara în spatele blocului și e ultima explozie de energie a zilei, cea mai pură, vrei să uiți cu totul de timp, de ora culcării. Am fost nefericit și fericit de răspunsul ei, eram singur, neiubit și liber și mă puteam juca mai departe.

A venit cam în aceeași perioadă la mine o dansatoare coreeancă, o mudangă, o șamancă din Seoul. Seoul, îi ziceam, *suflet singur*, în frangleză. N-o mai văzusem din vară, când traversasem cu ea, pe biciclete, pădurea, printre copaci, la vale, cântând amândoi deodată *Norwegian Wood*. Îi plăcea și Bob Dylan și acum, în Berlin, îmi crescuse părul ca al lui, un bonsai de bucle, și purtam paltonul negru, suedez, arătam ca pe coperta autobiografiei lui de pe podeaua camerei mele, dintre saltele. Mă transform uneori, măcar puțin, în fantasmele celorlalți și lumea are o lucire magică. Stăteam întinși pe saltele fără să ne atingem și ea zicea - te droghezi mult că n-ai iubire. Simțea ca pe niște prezențe singurătatea și izolarea din camera mea. Mă privea prin tăișul ochilor ei, în vară mi se păreau că mă judecă și mă excitau, acum îi vedeam doar ca pe o amintire. *Your eyes, they turn me*, îmi cânta Thom York în căști, în vară, când coboram valea pe bicicletă, cel mai fericit în libertatea mea totală. Pe mudangă o iubisem fiindcă n-o simțeam deloc că vrea să-mi ia libertatea. Celelalte, ceilalți, mereu agitați, păreau că mă pândesc să-mi fure din liniște. Mudanga îmi aducea și mai multă, era și ea ca mine, se născuse pe altă jumătate a lumii, dar eram la fel.

S-a întors în Seoul, la casa mamei ei din fața unui templu, pe urmă s-a retras o vreme în munți la o mănăstire budistă, la călugării în portocaliu. Spunea că vrea să găsească niște pace acolo, dar eu știam că se dusese să le ducă niște pace.

Simțeam că n-o să stau la nesfârșit acolo, așa că nu m-am obosit deloc să învăț germană. Știam ceva gramatică din vara trecută, de la Stuttgart, dar nu aveam de gând să pun și carne pe ea. Ca un cântăreț de blues din alte vremuri, picioarele mele știu că n-o să am o casă permanentă. Oriunde bine primit, niciodată stăpân al locului. Numai în București am locuit în cel puțin 30 de locuri și imediat ce mă instalez undeva, încep să fac plimbări lungi, melancolice, de câte 8 ore, o zi de muncă, măcar ca mintea să creadă că a plecat la drum departe. În Germania ar fi fost o treabă să mă instalez, mi se întâmplase să mai visez c-o fac. Văzusem în Stuttgart cartierele emigranților, casele lor arătau ca vilele din zonele de fiță bucureștene. Copiii lor învățau la grădinițe cu o mie de jucării, copaci, tiroliene, terenuri de sport, țarcuri cu capre și ponei. Dacă voiai să faci școală, statul îți dădea școală, dacă voiai să muncești, îți dădea să muncești dar și dacă nu voiai, statul te plătea. Și anarhiștii lor erau plătiți, îi vedeam cum o frecau în centrul orășelelor, în câte o piațetă, cu simbolurile anarhiei pe ei, sugându-și alocația din sticlele de bere.

Odată mi s-au arătat ca într-o scenă alegorică, într-o stație de autobuz, adăpostiți de ploaie, doi alcoolici cu fețe de bebeluși ce sugeau din beri numite chiar Maternus. Până și neonaziștii lor primeau alocație, aveau și ei locurile lor, la gurile de metrou. Nu trebuia să fii detectiv să-ți dai seama ce-i cu ei, zvasticile erau un indiciu destul de clar. Țineau câini mari în lesă și vorbeau tare, aspru și râdeau agresiv. Îmi aminteau de filmele cu naziști din copilăria mea. Doi muiști de-ăștia s-au luat de mine și de Cristi odată pe un peron. Ne auziseră că vorbeam română și au început să latre ceva în limba lor, pe urmă ne-au spus într-o engleză cu un accent ridicol să plecăm înapoi în România. S-au apropiat și au început să-și asmută câinii spre noi. Eram foarte aproape de șine și amenințau că ne împing în fața trenului. Am rămas nemișcați, calmi, tăcuți, numai ne uitam în ochii lor. Împingi pe mă-ta, ar fi zis subtitrarea. S-au retras încet încet, continuau să amenințe și să înjure dar parcă le scăpa ceva din mâini, suna parcă a pedală apăsată cu furie dar în gol, a motor ambalat zgomotos dar fără să facă aprinderea. Mi-am dat seama atunci de o banalitate psihologică - se tem de emigranți, îi complexează. Noi ne mișcam cu tupeu în lumea lor și ne descurcam, ei nu ieșiseră nici din cartier și fără țâța statului social-democrat ar fi fost pierduți. Ca o continuare logică simbolică, în seara aia când am ajuns la Cristi, fiindcă-i confiscase proprietarul cheia de la poartă deși o mai avea pe cea de la camera lui și nu mai stătea oficial acolo dar tot stătea, am deschis ușa cu pașaportul meu și l-am șifonat rău, aproape l-am rupt.

În fiecare noapte, Cristi dormea în camera lui de unde fusese dat afară și dimineața devreme pleca. Nu avea niciun sens să bag pașaportul în nișa dintre ușa închisă și perete dar am încercat. Cristi urca de obicei pe un zid dar acum se gândise să nu mă supună, ca musafir, la tot chinul, până la urmă așa am intrat. A făcut focul și mi-a povestit cum a aruncat într-o noapte bucăți mari de hașiș în sobă crezând că sunt cărbuni. Altădată se paranoizase și își îngropase toate drogurile în curte și a uitat unde. A săpat peste tot și nu le-a găsit. Mi-a pus un cântec clasic de pian modificat electronic. Fiecare sunet se auzea mai profund, părea că pianistul cântă cândva într-o noapte dintr-un trecut îndepărtat. Cristi își făcuse și mai mari ochii lui mari și mă trăgea de mână – ascultă, ascultă. Zâmbeam amândoi larg și înțelegeam total ce simte celălalt. Aveam uneori cu el aceleași reacții, o dată am luat timbre la Anthony acasă și englezul ne-a adus niște musli, s-a dus să ia lapte și noi le-am mâncat așa până s-a întors el. Am întins firesc mâinile amândoi și le-am mâncat. Fucking Romanians, fucking barbarians, ne-a zis Anthony când a venit cu laptele. Sunt unele lucruri care șochează un englez, chiar și unul căutat de poliție în țara lui pentru violență gravă. Mănâncă ouă crude cu carne crudă tocată la prânz, dar cereale fără lapte? - cine-a mai văzut. Cristi de altfel s-a spânzurat peste niște ani în Londra, noi ceilalți am sărit din tren la timp, el s-a dus cu drogurile și băutura până la capătul capătului. Dar în noaptea aia ne știam deosebit de coioși, îi alungasem pe naziști și ne pusesem steagul pe Reichstag. Dimineață, după ce am vorbit toată noaptea, am fumat, am mai luat și câte o pastiluță, câte un timbrișor, el s-a dus ca în fiecare zi să-și caute telefonul prin cluburi și eu spre casă, la tradus Jack Kerouac.

Am intrat într-o turcărie, am cerut o cafea și mă uitam somnoros, la prăjituri. Nu că voiam să cumpăr și nici nu mă uitam la ele cu adevărat. Turcoaica m-a văzut și mi-a dat două pe un carton și mi-a zâmbit frumos, cu drag. Acuma toate vânzătoarele și toți corporatiștii spun "cu drag" dar numai spun, ea avea drag în privire. Mi-a zis ceva în germană și am dat din cap, ca și când aș fi înțeles. Nici *danke* nu ziceam vreodată, dar i-adevărat că nici în română nu prea mulțumesc și nu dau bună ziua, mama mă pisa veșnic la cap când eram mic. Revenirea la viață după nopțile de omor are așa o dulceață, dacă mi-e dor de ceva de la droguri și băutură e asta, când te simți ca dracu a doua zi și începi să-ți revii. M-am pus pe băncuța din fața turcăriei, mi-am aprins un joint. Fâșâiau roțile bicicletelor pe asfaltul umed, se auzea muzică orientală din difuzoare, o muzică, se zice, ce seamănă cu plăcerea femeii la sex. Nu mai știam cum e, trecuseră luni de la ultima, de la o vreme nici nu mă mai masturbam, nu mai mâncam, nici carne, eram un înger. Mă simțeam minunat, mi-am băut cafeaua și am mâncat prăjiturile.

Tatăl meu era profesor de matematică și am și eu o nevoie acută de simetrie, așa că nu pot să văd lumea exterioară ca separată de mine, ca supusă unui alt sistem. Nu, trebuie să fim una, cum zicea un poet rus, dacă eu sunt în lume, de ce n-ar fi și lumea în mine. Corespondența dintre interior și exterior e la toate nivelurile. Când sunt relaxat, lumea se liniștește, când sunt agitat, e febră și pe-afară. În Berlin am observat-o cel mai bine - dacă mi se accelerau gândurile, pe panourile de știri din gări curgea deodată un șir rapid de vești catastrofice. Revoluția din 90 coincisese cu începutul pubertății mele și criza economică din 2008 cu criza sfârșitului primei mele tinereți. Bula iluzorie de prosperitate se spărsese și pe planetă și în viața mea. Mai târziu am văzut corespondențele și la nivelul istoriei extinse, a preistoriei, spre 40 mi-am dat seama că am intrat în Neolitic și că mă las încet într-o viață sedentară. Corespondența dintre lume și mintea mea îmi permite și să simt fin dinamica exteriorului. 

Am fost o dată angajat la o firmă și încă din prima zi am simțit că e ceva fâsâit acolo. Am și conștientizat în câteva zile, după ce am văzut că în continuare nu era zahăr la cafea și că se termina și cafeaua din cutii, fără să mai fie înlocuită. Am simțit-o și în mișcarea colegilor și în atitudinea șefilor. Am întrebat un amic care lucra în finanțe și a căutat firma pe liste - avea datorii imense, trăia într-o bulă. Mareșalul Jukov simțea imediat dinamica bătăliilor și-i raporta lui Stalin că atacul dușmanilor a început să se fâsâie, deși pentru ceilalți observatori nu era deloc evident, ei doar vedeau și auzeau tirul neîntrerupt al gloanțelor și al bombelor.  Încă din ziua sosirii în Berlin am simțit că orașul e la sfârșitul unei epoci. În gara din Stuttgart mă așezasem pe o bancă, cu coatele pe troler și fruntea în palme și plânsesem amarnic. În gara din Berlin m-a așteptat Charlotte și m-a dus la apartamentul din Prenzlauer, unde l-am cunoscut pe proprietar, Maximilian. Încă nu era casa lui, o luase prin anii 90, cum se ocupau atunci locuințele abandonate din Est. Dacă o îngrijeai un număr de ani, îți aparținea. Maximilian mi-a spus, printre altele, că ecstasyul e mai slab acum decât în tinerețea lui și am simțit că de fapt problema era alta. Mintea lui percepea mai șters stimulii. 

Se dusese entuziasmul și fusese continuat doar de un hedonism burghez. Se terminaseră cu adevărat anii 90 efervescenți și cultura clubbingului din anii 2000. Deși Berlinul era în continuare un azil pentru neadaptații și artiștii Europei, petrecerea părea deja să fi ajuns la capăt. O simțeam peste tot și mi-au și confirmat-o unii dintre cei ce știau. Capitala se gentrificase și își împingea boemii afară. Păstrase de la ei doar o caricatură comercială, pe măsura înțelegerii și gusturilor hipsterului tipic american cu bani, cu pălăriile și hainele lui cumpărate de la magazine vintage, care, prin fiecare alegere a sa, creștea prețurile locului și care se scremea în același timp să pară că trăiește o freies Leben. O metropolă adevărată, fertilă, e una mai asemănătoare Bucureștiului decât Parisului sau New Yorkului de acum și Berlinul se ducea ca și ele la vale. Provincialism, tihnă și ordine fosilizată - e greu de înțeles pentru aspiraționalii români, pari ridicol când le spui că București e o metropolă adevărată, creativă, pare că vrei să fii paradoxal cu orice preț. Dar așa e și am descoperit și mai mult asta când m-am întors, la începutul lui 2009. Pentru cei din lumea mea, criza fusese chiar un cadou, se ieftiniseră chiriile, am abandonat întâlnirile pe la terase de centru și ne-am adunat în parcuri și în apartamente. O metropolă adevărată e ca în versurile lui Frank O Hara, ca New Yorkul de pe vremea lui - e mizerie în oraș, dar nu refuzi să respiri, nu-i așa?  vine un tip cu un caracter infect, pare atrăgător, chiar e, e pe cât de atrăgător pe cât îi e de infect caracterul. 

De revelion, când a făcut Antonela din București o vizită și în paralel cu ea o gașcă mare de Alternativi, cum li se mai zicea, oameni de-i știam și eu, au fost câteva momente ce păreau să mă anunțe că nu mai suntem doriți acolo, noi, ăștia de teapa noastră. Anto locuise cu un an înainte în Berlin și i se păruse de vis. Dar acum, la întoarcere, totul i se punea împotrivă. La aeroport a fost arestată pentru o amendă neplătită. Nemții tolerează neonazismul dar nu și datoriile, după cum au aflat și grecii peste cîțiva ani. A achitat-o, cu tot cu dobânzi și a rămas fără bani de distracție. La fel a fost și cu fostul ei iubit, un francez anarhist de care prinsese drag cu un an înainte. Acum se purta aiurea, era frig la el și picura apă din tavan. Cu un an înainte, i s-ar fi părut fermecător, acum o irita. 

Au ieșit cu o sanie pe deal în Mauerpark și a intrat în singurul copac din vale, deși se străduise să coboare cât mai departe de el. Sania a făcut o elipsă și s-a dus fix în trunchi. Anto a stat la spital câteva săptămîni și a primit o notă de plată imensă. A înțeles și ea că nu mai e de revenit. 

O parte din alternativi au dormit la mine și prezența lor mi-a făcut poftă de viața din București. Știam că o să mai rămân puțin dar deja știam și că o să plec. 

În unele zile, mergeam peste tot cu Liana dar ea ieșea și cu alții și mi se părea și de-atâtea ori ostilă și suspicioasă cu mine, deși încă nu-i dădusem nici un motiv. Am plecat două săptămâni în Suedia și când m-am întors, îmi aranjase frumos apartamentul, cu luminițe. Pe o scară mică de zugrav pusese doi pantofi cu toc, pe o treaptă și pe următoarea, ca și cum ar fi urcat o femeie invizibilă. Eram încă în doliu după fosta și mi-era greu să mă lipesc de altcineva. În Suedia m-a dus acasă o poetă, mi-a dat ceai, ne-am băgat sub o pătură și ne-am uitat la un film ales de mine, despre o adolescentă cu dinți în vagin. Mi-a zis să plec, fără nici o explicație, am ieșit noaptea în frigul din Stockholm, pe un peron de metrou urlau femei bete, înalte, blonde, elegante. În Berlin am vizitat o fiziciană mică, delicată. Am vorbit despre cărți, într-o cameră semiluminată, intimă și am băut ceai. A sunat prietenul ei și am auzit cum i se schimbă vocea, o irita. I-am cerut niște bani împrumut și n-am mai văzut-o. M-a invitat la ea și Charlotte, fotografa pistruiată. Mi-a făcut o mâncare italienească la cuptor, camera ei era plăcută, luminoasă, cu tavan înalt și afară, în stradă, se adunaseră grupuri de tineri și râdeau și ascultau muzică. Am mai fost cu ea și în parcul Mauer, duminica, la talcioc. Mă poza, ieșeam frumos în portretele ei. Dar nu m-am lipit nici de ea. Am fost acasă la o româncă, funcționară culturală. Radia senzualitate și s-a și întins în pat și vorbeam ca-ntr-un film franțuzesc, ea întinsă și eu pe fotoliu. Am împrumutat și de la ea bani și mi-a dat să mestec niște caramele. Una mi-a agățat puntea de 9 dinți pusă cu un an înainte în București. Am rămas cu dinții în mână, îmi simțeam gingiile cu limba, ca o țestoasă. În aceeași perioadă, nu mai știu dacă în aceeași zi, mama era la școală, preda la tablă și i-au sărit și ei dinții puși. Când s-a dus acasă, l-a găsit pe bunicu mort. Venise Narcis la mine și vorbeam despre moarte, el zicea că nu e nici o viață după. Și m-a sunat frate-miu să-mi spună c-a murit bunicu. Stomatoloaga nemțoaică, pe care n-o plăteam, profitam de orele *pro bono* făcute pentru emigranți, mi-a zis că e imposibil ce mi s-a întâmplat. Că porțelanul nu se poate îndoi, să sară așa. S-ar fi spart. Mi-a pus cumva dinții temporar la loc, dar îi simțeam mereu acolo, în gură. Am avut zile fără oprire cu dureri de la pancreatită și alte chinuri, la spital, dar parcă senzația de după ce mi-au zburat dinții era mai rea ca orice. Era și sărăcia și distrugerea și vârsta poate. Aveam spre 30 de ani numai, dar atunci e mai grea conștiința trecerii tinereții decît mai târziu, când deja te-ai obișnuit. Eram un leu fără dinți. Și știam, simțeam, că stomatoloaga vrusese doar să scape de mine. Să mă simt cu adevărat un străin, dintr-o țară de inferiori. Și dincolo de asta, eu însumi eram un inadaptat în esență. Mă concentrasem dintotdeauna, ca orice autist funcțional, numai și numai pe o singură parte a vieții, la mine literatura, poezia. Nu mă gândeam la literatură aproape niciodată, dar citeam mult și așteptam. Trăiam numai în așteptarea următoarei poezii. Și nici nu o așteptam activ, doar că aveam pe undeva cadrul ăsta existențial, căruia mă dedicasem total. Știind că am scris și că o să mai scriu, restul îmi era perfect justificat. Și mi-era greu să completez un formular, să mă duc la doctor, să leg bine o pungă de gunoi. Le învățasem în vară, în Stuttgart, când mi se părea că m-am trezit la realitate. Dar acum învățam și câte ceva despre realitatea socială. Și despre cea magică. Se înmulțeau semnele și nu era o iluzie, unele veneau împreună într-un fel ce depășea orice explicație. Mereu mă străduiam să le anulez rațional, nu să le cultiv și tot rămânea un rest neexplicat. Nu mai vorbisem cu mama la telefon de aproape un an și n-am vorbit nici când a murit tatăl ei și nici peste câteva luni, când i-a murit și fratele. Nici nu mă gândeam să o sun dar nu aveam un motiv clar. Pe urmă mi-am zis că poate era fiindcă nu venise la București când am fost grav bolnav, că nu-mi trimisese nici un ban și parcă nici nu se interesase de mine. Dar dacă era de asta, nu știam. Mintea mea o înțelegea, era în continuare cu bărbatul ei și viața lor chinuită, scandalurile lor, bețiile și nopțile lui de tocat bani la poker, gelozia lui patologică. Pot să am ranchiună inconștientă și-mi dau seama abia după ce mă răzbun. Și mă răzbun întotdeauna, fără să plănuiesc, dar aspru și corect. Și după ce mă răzbun, nu mai am nimic cu celălalt. Pe unii îi atac cumva când sunt admirați sau au o glorie de moment. Pe fiecare după slăbiciunea lui. Pe mama, leoaică orgolioasă, o durea poate să nu fie băgată în seamă și asta și făceam. Și pe mine se răzbunaseră mulți și s-au răzbunat și mai târziu și tot din cauza autismului meu. Atenția mea totală și mărginită, ca un laser, pentru o singură parte a lumii, literatura, însemna și o desconsiderare a orice altceva. Literatura pare total incluzivă ca obsesie, pare că nu e ca matematica, unde transa e ruptă de oameni. Dar e ca matematica. Deși includ în texte elementele lumii, sunt manevrate matematic. Cu dragoste, cu căldură, chiar dacă e greu de crezut pentru cei ce confundă dragostea cu răspunsuri și gesturi convenționale, cotidiene. Dar concentrarea mea era una de soldat supraviețuitor, mă interesa strict numai ce avea de-a face cu războiul meu. Și ce mă interesa credeam că e esențialul vieții, nimic secundar. Direct în inima și în mațele vieții, orice altceva te pierde. Femeile alea erau prea complexe, simțeam că în lumea lor n-aș avea voie să fiu în continuare cum eram, direct și simplu. Orice femeie complexă social mă obosea. Am stat o noapte într-un club cu o siciliană, Selena, nu știa engleză și vorbeam mai mult prin gesturi sau deloc. Am râs mult și nici nu ne-am atins, dar eram îndrăgostiți dimineață când a plecat la aeroport. Venise doar într-o excursie și dragostea noastră fusese doar o dragoste pe boabe, cum i se zice la îndrăgostirea pe pastile ecstasy. Mi-a plăcut, a fost simplu și fără continuare. Într-o altă noapte, într-un club mizerabil de sub un pod, unde era cinci euro intrarea, a venit la mine o spanioloaică tânără, dar îmbătrânită de amfetamine. Parcă avea o mască a distrugerii pe față, parcă fusese pedepsită s-o poarte. Numai în ochii vii i se vedea sufletul incoruptibil și frumusețea. M-a luat la ea și după atâtea luni fără atingeri, fututul a fost o înviere. Dimineață am plecat, nu puteam să mă uit la ea fără să-mi fie milă și vedea. Ne-am revăzut scurt, o secundă, când mi-a întins o sticlă de apă, în același club, altădată și mi-a zâmbit bucuroasă, a plecat mai departe dansând.

Dacă alcoolul mă învățase să socializez, drogurile mă dezmembraseră, eram când comunicativ maniacal, când izolat luni la rând, ca un schimnic. În Berlin nu era problemă, dar în București ilegalitatea drogurilor și percepția asupra lor mă făceau și mai dubios. Revenisem cu un fel de atitudine de om liber în cap, căruia nu-i mai pasă de percepția celorlalți asupra lui. Nu-mi păsase niciodată cu totul, în copilărie ignoram și sfidam hățișurile complicațiilor sociale, treceam prin ele cu maceta.

Și în Berlin mi-am recuperat copilăria.

După ce am plecat din Germania, am rămas pe ani cu personalitatea cea nouă și străveche. După cum mi-au arătat două momente din următorii zece ani - am fost invitat de cehi la un târg de carte, la o discuție cu alți scriitori europeni. M-au cazat la un hotel de cinci stele, pe un deal, de unde coboram în Praga cu telefericul. Purtam o bluză cu mâneci mai scurte decât mâinile și o pereche de teniși vechi și împuțiți de sutele de kilometri de trambalare plus ploi. La micul-dejun și-n teleferic milionarii cazați acolo își întorceau nasul și se strâmbau. La o lectură, am stat la masă cu o poetă scoțiană bețivă, cu ficat gras, mă gândesc, fiindcă părea cea mai chinuită de picioarele mele împuțite. Încercam să le ascund unul sub altul dar fiind numai două, mereu rămânea unul deasupra. N-aveam nici un ban și plata mi-o dădeau abia mai târziu. Aș fi putut să cer dar eram timid. Îmi cumpăram pește la caserolă din cel mai ieftin de la supermarket și după ce-l mâncam în camera mea luxoasă, îl aruncam printre tufe, lângă terenul de tenis. Pe milionari aveam o plăcere să-i văd strâmbându-se dar mi-era târșă de femeile de la curățenie. M-a liniștit o chelneriță, m-a văzut dimineața la masă și a zâmbit cald, eram și eu un intrus acolo. Spre aeroport m-am urcat într-o limuzină din parcare, deși nu era pentru mine dar crezusem că e. Șoferul m-a întrebat un nume și am spus că da, eu sunt. Mi-am acoperit tenișii cu ziare, să nu simtă miros în față. La aeroport, la magazinul de parfumuri, mă făceam că mă aplec să-mi leg șireturile și stropeam un pic pe teniși, ceea ce le-a intensificat de fapt putoarea. În avion au cerut să se mute de lângă mine.

Al doilea moment - la Cluj, la Electric Castle. Am plecat cu un tovarăș în mașina lui, Alfa Romeo. Pe drum am ascultat Trentemoller cu volumul la maxim și am fumat spre 20 de jointuri pline, aproape un gram la joint. Cu noi era o fată frumoasă, Oana, cu ochi mari, parcă fără pleoape, că nu clipea niciodată. Și ceva mi-a făcut, avea o putere, spune Dostoievski, pe care o au un fel de oameni, e unul într-un tablou de Kramskoi, Visătorul, pot numai prin prezență să le inducă altora să dea foc la un sat. Par atât de rupți de lume, că unii dintre noi avem pornirea să le arătăm de ce suntem în stare, să se simtă protejați.

Un bodyguard mătăhălos, ras în cap, mi-a tras un șut în gambe când am încercat să intru gratis, cu legitimația mea de ziarist ecologist. Am strigat la el și m-a pocnit după ureche. M-a dat afară, am cumpărat bilet dar tot nu m-a lăsat, m-a pocnit iar peste urechi cu pumnul. Mi-a rupt brățara de acces. Am luat alta. I-am și spus că orice ar fi, trec de el și el - hai să văd. M-am întors cu capul înainte și iar m-a pocnit. Știam că dacă reacționez în vreun fel, pot fi arestat. Tovarășii mei aveau în rucsace droguri de zece feluri. Dar când am încercat să intru și a treia oară, gardianul a dat să mă pocnească și mai jos de cap și i-am strigat băi ardelean prost, nu-mi da în burtă, că acolo am avut o operație. Și au ieșit de după mulțimea pasivă și polițiștii, fuseseră acolo de la început, numai insulta la neamul lor îi mișcase. Gardianul s-a făcut nevăzut și am reușit să intru cu poliția pe poarta principală, cum îi promisesem. Dar nu mai aveam chef de party. Veneau spre mine pastilați, aveau dorința aia să se atingă de altcineva, să mângâie țesături colorate sau părul fin al unuia sau al altuia. Muzica răsuna de la șapte scene, noaptea era caldă, tovarăși în jur, fata cu hipnoza mă privea admirativ, ca pe Clint Eastwood. Dar am plecat, nu mai aveam chef de electro, parcă-l invocasem pe tatăl meu mort, să mă mai bată o dată, cum mă bătea el când fumam, cu dosul palmei peste bot și să mă scoată din haos.

După niște alți ani, am întîlnit-o pe Oana la intrarea unui bar, mi-a povestit entuziasmată de grupul ei nou de alternativi și experimentatori, cum ocupaseră o fostă fabrică și făceau petreceri și artă. Am intrat să-mi cumpăr ceva de la bar, i-am spus că mă întorc imediat. Am dat peste un tip de aproape 60 de ani, avusese cancer și l-am întrebat de boala lui. Vorbeam și vorbeam despre clinici și tratamente și am uitat de Oana frumoasa. Trecusem pe partea cealaltă, începeam să fiu mai mult conectat la a doua jumătate a vieții.

Dar nimic nu se termină de tot, într-o seară de vară, la o petrecere în Gara de Nord, m-am aruncat într-o dănțuială disperată, o oră dionisiacă pură, fără să fiu nici pe pastile, nici pe nimic, numai pe apusul soarelui și dorința să fiu văzut de partenera mea.

Și alte și alte seri și nopți, dar ca la un tren încă în mișcare, când trage la depou, dar tot mai încet. A fost o vreme, zice Rosario Internullo, când dansam cu un oraș întreg.