Enikő se trage din familia Flautistului vrăjitor, tocmai de aceea, când am întâlnit-o prima oară, mai întâi am auzit o melodie seducătoare, dintre cele care te opresc pe loc, fără să-ți dai seama de unde vine. Ce e, Zenob, m-a luat ea în primire, nu-i așa că nu știi nemțește? Nu vă mai spun că era o melodie instrumentală, prin urmare am crezut că mă ia la mișto. Dar curând mi-am dat seama că fiecare sunet târa după el o întreagă poveste, mii de cuvinte, în primul rând luate din gura lui Goethe, dar și mai vechi, de la vikingi și de dinainte de ei. Vasăzică așa, m-am dat eu important, ești de stirpe germană! Oh, nu, a răspuns ea Budapest szívéből származom, rokonaim most is ott élnek egy előkelő negyedben, a Duna-parton, csak hogy tudd!

Acum mi se înfundase cu totul. Ce puteam să mai spun! Dar nici nu puteam să tac. Pentru că înțelesesem doar primul cuvânt, am început să mă laud că și eu fusesem la Budapesta. Păi dacă îți place acolo, chiar acum mă pregăteam pentru zbor, mi-a spus și m-a și luat pe sus, într-un aerostat pictat cu poeme. Avem și-o poză, făcută imediat după aterizare, pe care o pun mai jos.

Cu ce personaj de ficțiune ai ieși la plimbare, cu cine te-ai duce să-ți cumperi pantofi, cui i-ai arăta un loc tihnit?

La pantofi aș lua-o pe Lizoanca, în mod cert. Îmi amintesc că pe când traduceam cartea încercam să-mi imaginez cum arătau pantofiorii de tinichea la care visa personajul. Mi-ar plăcea s-o privesc cum probează încălțăminte, într-un magazin imens. De altfel, de multe ori mă gândesc la ea. Odată mergeam la un târg și îmi pregătisem ceva despre roman, în trenul spre Budapesta. Am adormit înainte să termin, iar dimineața mi-a bătut ceferistul în geamul cușetei, cu micul dejun. M-a întrebat dacă vreau un croasant și secunde bune n-am știut ce să răspund, era ca și cum acțiunea romanului (mă refer la episodul despre croasant) invadase compartimentul.

În schimb, la Széchenyi fürdő, pe care îl consider un loc de mare tihnă și de răsfăț, l-aș lua pe Bernd Burger, personaj din romanul Koffer voll Sand (Cufăr cu nisip) de Franz Hodjak, un autor la care țin mult, din opera căruia am tradus mai multe cărți. Dar de Franz mă leagă călătoriile, înțelegerea lor profundă, ca plăceri rafinate.

Vorbește-mi despre obiectul tău vrăjit! Ai un astfel de obiect care-ți îndeplinește dorințele?

Am un inel primit de la bunica mea, în ziua în care am devenit majoră. E ca și cum mi-ar fi spus: în fine, acum ești pregătită să înțelegi lucrurile și să faci față greutăților, așa că ia inelul ăsta ca să-ți aducă aminte că ești pe cont propriu! E o bijuterie veche, cu pietre montate într-un spațiu generos, cum se făceau pe vremuri. Adică nu e de purtat zilnic. Tocmai de aceea l-am luat în momentele mai importante: la examene, la confruntări, în călătorii lungi. E un obiect protector, pentru că în el continuă să se afle spiritul bunicii mele. Mereu mi-a adus noroc, mi-a dat încredere. E legătura mea cu strămoșii.

Povestește-mi ceva despre umilință, despre consecințele ei.

Am să-ți povestesc o întâmplare pe care n-am putut s-o uit. Eram în Germania, la o bursă, nu mai știu dacă eram cu DAAD, deși cred că a fost mai degrabă bursa Fritz Exner. Eram la Göttingen, la Universitate, cu profesorul meu de la Szeged. Mi-a prezentat locurile, apoi a intrat pentru o clipă la Catedra de germană, iar eu l-am așteptat pe coridor. A apărut un tânăr, probabil student, un tip foarte înalt, care șchiopăta. Mi-a spus că se rănise într-o competiție sportivă, undeva în Africa, de unde era, și m-a rugat să-l ajut să coboare două etaje. Evident m-am oferit. Credeam că vrea să se sprijine de mine, dar de cum am început să coborâm scările m-a apucat de umeri, mai mult de gât, cerându-mi să-l duc în spate. Ceea ce-am și făcut. Era greu, era cumplit de dificil, totuși am coborât două etaje. N-o să uit niciodată efortul și toată situația, pe care acum o văd comică, dar care atunci era de-a dreptul apăsătoare. În fine, m-am întors de unde plecasem și mi-am tras sufletul lângă o fereastră. În curte era rănitul meu, bine-merçi, mai târziu chiar juca fotbal. M-am simțit atât de umilită, încât multă vreme, amintindu-mi episodul, mă apuca plânsul. În ciuda faptului că-mi dădeam seama că fusese o farsă, continuam să sufăr pe tema asta.