Revistă print și online

Aripi de ceară

 

Alix s-a uitat la mine, apoi la cerul senin, plin cu stele. Era noapte și, de pe stâcile-promontoriu, insula părea o corabie navigând spre larg. 

– Arată-mi!

Am întins mâinile spre ea, cu degetele desfăcute, de parcă împingeam o barieră nevăzută, care s-a subțiat, dispărând cu totul când Alix și-a lipit palmele de ale mele.

Brusc, am avut senzația acută, copleșitoare a cuiva trezit dintr-o comă profundă. Imagini, sunete, mirosuri au explodat în jurul meu într-un năucitor foc de artificii. Auzeam lumina stelelor și fiecare suna altfel, ca instrumentele dintr-o orchestră interpretând simfonia celestă. Distingeam vibrația pulsarilor, vuietul de cascadă al găurilor negre, uvertura în crescendo a exploziei unei supernove... Vedeam marea până în adâncurile străbătute de rechini, balene, delfini, caracatițe și, mai departe, în străfunduri, unde siluete incerte lunecau printre corali, creaturi antedeluviene târându-și cozile prin nisipul în care cohorte de crabi mărșăluiau încolonați, pregătiți pentru Ziua Z, când aveau să invadeze plajele lumii... Simțeam mirosul țigărilor cu marijuana pe care doi pescari le fumau într-o barcă, la mile depărtare, izul de rășină al pădurii de pin aflată undeva la nord-vest, mirosul de cauciuc al roților camionetei unde un băiat și o fată făceau dragoste, ea pentru prima oară, el... 

Și Alix? Devenise translucidă ca o statuie de cristal, îi vedeam oasele, mușchii, arterele și venele în care sângele pulsa în armonie cu ritmurile eterne ale naturii, auzeam bătăile... a două inimi?!

Și-a retras palmele, iar universul meu a redevenit ce fusese: o copie palidă, ștearsă, o imagine în sepie a celui unde trăia Alix, clipă de clipă. Alix, care... nu era tocmai umană. Anticii ar fi numit-o zeiță muritoare – dar ce știau ei?! Privită din afară părea mereu împăcată cu sine, cu oamenii din jur, radiind liniște, echilibru. O oază de calm într-un deșert al demenței. Alix îmi auzise gândul și m-a contrazis cu glas tare.  

– Nu chiar. Cândva, am fost exact ca tine.

– Supărată pe lume și viață?

A zâmbit, însă ochii îi rămâneau adânciți în tenebrele trecutului.

– Este greu să nu știi cine ești, dar mai ales ce ești. Până la nouă ani m-am crezut... normală. Nu-mi cunoșteam părinții, însă nu era nimic deosebit în asta: pe atunci, mulți copii din Stockholm, Copenhaga și Oslo ajungeau ca mine – abandonați, cerșind pe străzi, la mila trecătorilor. Amintește-ți de "fetița cu chibrituri“, care a murit înghețată în zăpadă, în timp ce bogații și familiile lor sărbătoreau Crăciunul. O poveste care a atins, făcând să vibreze, o coardă sensibilă în generații de cititori? Sau un fapt de viață consemnat de Hans Christian Andersen cu realism dramatic? Eu... am fost mai norocoasă: am nimerit într-un orfelinat parohial. Aveam un acoperiș deasupra capului, un pat cu salteaua umplută cu paie, o pătură slinoasă, un loc la masa comună unde tocana de napi rămânea o delicatesă în meniul zilei.

Totul era drămuit. Când hainele ne rămâneau mici, primeam altele, la fel de rupte, de uzate. Iar pantofi n-aveam. Trebuia să fim recunoscători pentru resturi, zdrențe, o coajă de pâine mucezită, un măr viermănos, pentru că nu ne aruncau afară, în viscol.

Eram o povară – pe umerii angajaților de la orfelinat, ai bucătăresei pusă în fiecare zi înaintea unei alegeri dificile: cartofi fierți sau copți? Foame, frig, mizerie. Dar putea fi mai rău – ni se tot repeta, până ce eu, ceilalți orfani, am crezut.

Nu și Hanna. 

Hanna, prietena mea. Fata cu păr de aur, cu ochi de un albastru atât de palid încât păreau două opale. Hanna vorbea puțin și numai cu mine. Nu fiindcă ar fi fost timidă, tăcută, retrasă. 

Hanna se credea un înger. Părinții ei celești fuseseră siliți să o părăsească. Însă nu o abandonaseră. Mâine, peste un an, aveau să se întoarcă, să o ia cu ei. Uneori, îi auzea. O chemau pe nume, îi spuneau să nu își piardă răbdarea, speranța. Plecaseră pentru o vreme, dar...

"Unde?“ am întrebat-o într-o zi.

În seara următoare ne-am strecurat prin fereastra-lucarnă a dormitorului și am rămas alături, pe acoperiș, uitându-ne la cerul plin de stele.

"Acolo!“

Mi-a arătat o licărire la fel cu altele, mii și mii. Dar pentru Hanna steaua aceea era un far, luminându-i drumul către casă. De atunci ieșeam pe acoperiș în fiecare noapte senină. Într-una, Hanna mi-a șoptit la ureche încă un secret al ei:

"Mi-au crescut aripi nevăzute. Dacă le-aș desface, aș putea să zbor peste case, peste copaci.“

"Și eu?“

"Nu o să te părăsesc, Alix. Când ai mei vor veni după mine, vom pleca împreună.“

Eram patruzeci de fete în dormitorul de la mansardă. Una dintre ele – niciodată n-am aflat cine – i-a spus supraveghetoarei despre escapadele noastre nocturne. În orfelinat se făcea economie la orice: mâncare, căldură, ceara lumânărilor. La toate în afară de pedepse. Eu și Hanna am stat trei zile în genunchi, pe coji de nucă. După care ne-au dat perii, săpun, o găleată cu apă ca să spălăm pardoseala de sânge. Însă pedeapsa adevărată abia urma: directoarea a chemat niște fierari, să pună gratii la ferestrele mansardei.

Cu o noapte înainte ca dormitorul să devină o închisoare, Hanna a venit la patul meu, mi-a pus un deget pe buze. Nu a rostit vreo vorbă, dar i-am înțeles gândul. Erau ultimele noastre clipe de libertate. De ce să le irosim?

Pe cer, negura ce acoperise stelele începea să se risipească. Mai devreme plouase, acoperișul era umed, lunecos. Și ce dacă? Hanna avea aripi, stelele licăreau printre zdrențele norilor, curând bolta avea să fie senină, a noastră.

Când țiglele mi-au fugit de sub tălpi, Hanna m-a prins în brațe, încercând să mă oprească. Nu a reușit. Ne-am rostogolit amândouă peste streașină și am căzut de la paisprezece metri în curtea pavată cu granit. 

M-am trezit la infirmeria orfelinatului. Hanna murise pe loc, zdrobită, mi-a spus doctorul. O minciună crudă, pe care nu am crezut-o. Hanna zburase! Își deschisese larg aripile și plutea undeva, peste oraș. Dar... de ce mă lăsase acolo?

Poate fiindcă toate oasele mi-erau rupte. 

Nimeni din orfelinat nu credea să mai apuc dimineața. Și-au așteptat, și-au așteptat... În zori, încă nu îmi dădusem cea din urmă suflare. La prânz, am cerut un pahar cu apă.

Miracol?!

Doctorul mă privea ca pe un vițel cu trei capete, cu oroare, cu spaimă – și ce dacă? Hanna scăpase, va veni să mă ia, să mă ducă departe de el, de toți. Seara, febra îmi scăzuse, mă puteam ține pe picioare și m-am dat singură jos din pat. Baia era la capătul coridorului și, aproape ajunsesem, când am simțit un miros ciudat, ca de flori putrezite.

Am deschis o ușă, alta. Într-a treia încăpere am găsit-o pe Hanna, acoperită cu un cearșaf pătat de rugină. Dar era sânge. L-am smuls și m-am uitat la trupul schilodit, la chipul desfigurat al prietenei mele. O fetiță care se visa, se credea o creatură înaripată. Un cadavru anonim, pe care orfelinatul o să îl vândă Clinicii Regale, material didactic pentru studenții Facultății de Medicină.

Iar eu... Eram un înger, un demon, o abominație?

M-au mutat din dormitorul comun într-o debara de la subsol, unde îmi strecurau mâncarea prin ferestruica ușii, de parcă aș fi avut ciumă, lepră sau o altă boală molipsitoare. Directoarea a chemat un exorcist, doctorul și-a anunțat colegii anatomiști să pregătească masa și instrumentele de disecție, dar nu înainte să facă niște experimente științifice. Rezistam la apă rece ca gheața, la foc, acid clorhidric? Puteau să mă conserve în formol? Mă numeau "fata cu oase de cauciuc“, care căzuse de pe acoperiș și se ridicase imediat, fără o zgârietură. Așa se nasc legendele urbane. Eram norocoasă sau fiica diavolului?

N-au apucat să se hotărască. A treia zi de la accidentul ce mi-a adus nedorita celebritate, am fugit din orfelinat, părăsind orașul, apoi Suedia... Nu zăboveam într-un loc mai mult de două-trei zile, într-o fugă în care nu mă urmărea nimeni, fără alt bagaj mai greu decât amintirile. Până la tine, Hanna a fost singura mea prietenă.

− O fată care se închipuia înger și una care se credea om, am întregit. Amândouă se înșelau și fiecare avea dreptate. Dar ai aflat, la capătul atâtor drumuri, cine ești, ce ești?

Alix și-a înclinat capul într-o parte și m-a privit lung, pe sub gene.

− Până la urmă... are vreo importanță?

Rodica BRETIN

Rodica Bretin (1958) este scriitoare, specializată în literatură fantastică, istorică, în special. Romanul Fecioara de Fier (2002; 2006) fiind unul dintre cele mai cunoscute cărți ale sale. În 1996 a primit Premiul pentru cea mai bună proză străină la Festivalul Internațional al Artei Fantastice de la Annecy (Franța), pentru nuvela Negura. În 2001 a câștigat Premiul Volaverunt (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela Conquistadorul. În 2005 i s-a decernat Premiul pentru cel mai bun roman străin al Fantasia Art Association, pentru romanul Fecioara de Fier, publicat în serial de revista The Historian din Truro (Cornwall – Marea Britanie). Alte cărți: Efect Holografic (1985), Șoimul Alb (1987), Uriașul cel Bun (1989), Drumul fără Sfârșit (1991), Cel care Vine din Urmă (1993), Lumea lui Hind (1998), Omul de Nisip (2000).

în același număr