O întrebare legitimă a lumii contemporane – nu doar a literaturii – este: "Ce citim?" Și asta pentru că, evident, cantitatea de cultură scrisă (literatură, filosofie, istorie etc.) este imensă, de neacoperit într-o viață de om - care ar fi dedicată exclusiv lecturii. Dar cea care trebuie să o secondeze imediat este: "Cum citim?" Deoarece – și aici nu mai pare așa de evident sau așa de ușor de acceptat – nu toate lecturile sunt identice. De fapt, avem atâtea lecturi câți cititori avem, e deja o idee banală în teoria lecturii, dar ea ar trebui reamintită periodic. Există lecturi empatice, de identificare, naive, dar există și lecturi inteligente, capabile de hermeneutică adecvată, dată de o experiență livrescă și existențială bogată. Și există, desigur, și lecturi exagerate sau chiar aberante, ale căror premise sunt false sau ale căror judecăți fantasmagorice vin chiar în direcția contrară textului.

Un filolog ar trebui să fie mai ales un profesionist al lecturii și un cunoscător al strategiilor textuale, capabil să descifreze și să lanseze ipoteze interesante asupra operelor pe care le studiază (și el nu se limitează la literatură, ci și la texte vechi extra-literare, la analize lingvistice, etimologii și tot ceea ce specializarea diverselor ramuri ale lingvisticii poate oferi). Dar dacă ne limităm la literatură, atunci un bun filolog se diferențiază de ceilalți cititori prin pregătirea minuțioasă și metodică, prin cunoașterea tradiției literare și a unor domenii adiacente (tocmai dădeam exemplu lingvistica), prin accesul la bibliografii bine organizate și care te ajută să reduci enorm din drumul spre informația esențială sau spre operele de calitate. Diferența este cea dintre studiu și lectură.

Deși există, în istoria culturii, foarte mulți autodidacți, cred că astăzi ar fi extrem de dificil pentru un astfel de tip de formare, cu excepția vreunui caz genial, deși chiar și atunci frecventarea unor cărți teoretice (care pot ține loc de cursuri pentru o persoană înzestrată intelectual peste medie) se va dovedi obligatorie. În majoritatea covârșitoare a cazurilor însă, o bună instrucție școlară urmată de eforturi susținute în timpul studiilor universitare poate oferi doar baza necesară unui filolog. Restul ține de tot de resursele individuale, care, bine canalizate, pot duce la formarea unor competențe necesare înțelegerii la un nivel superior a literaturii.

Dar literatura ține și de fler, de formarea unui gust, de intuiția în lipsa căreia orice grilă interpretativă bine executată rămâne un exercițiu arid și cvasi-inutil. De aceea tind să nu accept decât opiniile cititorilor pasionați, dar care au și capacitatea rațională și cunoștințele necesare pentru a face o evaluare plauzibilă a unei cărți. Și mai ales onestitate. Îți poate plăcea sincer o carte sau un autor, chiar dacă știi bine că sunt mediocri, dar trebuie să știi exact pentru ce anume îți plac – sunt cărți cu valoare sentimentală sau care folosesc drept madlenă proustiană, sunt autori care vorbesc despre lucruri care te interesează, deși nu ating excelența stilistică, să spunem... Și, de asemenea, trebuie să ai onestitatea să le recunoști și scăderile, bâlbele, rateurile. Nimeni nu reușește să exceleze tot timpul, mâna mai obosește, limba se mai împleticește, neuronii mai iau și pauze. Dar să vezi DOAR scăderile unui autor important, să-i vânezi cu energie de monoman greșelile, să îl pui la stâlpul infamiei pentru vini morale – reale sau închipuite – mi se pare de o meschinărie fără limite și acei exegeți, chiar dacă pot avea dreptate uneori, îmi devin antipatici aproape automat. Șarjele ironice, în schimb, sarcasmul conștient de jocul pe care-l face, caricatura și parodia realizate cu talent sunt delicioase, chiar și când sunt nedrepte – și adesea sunt – pentru că acceptă literatura ca artă, nu ca tribunal. Inchizitorii, procurorii, moraliștii puri și duri îmi sunt cei mai nesuferiți atunci când vine vorba despre artă în general și mi se pare că alcătuiesc una dintre cele mai nefaste categorii de cititori și exegeți.