Lungul drum din Spania în America nu se face din neant. Are nevoie de o motivație. Ce poate fi mai potrivit decât căutarea libertății? Mai ales dacă pretextul este tot o căutare, dar plauzibilă în ochii societății: căutarea soțului. Totul sună cunoscut dacă ne gândim la scenariul dramei unei soții de soldat. Viața de pe front se uită greu, mai ales dacă nici nu există dorința de a uita sau de a lăsa frontul în urmă. Inés ajunge să se resemneze cu gândul că războiul l-a răpit pe primul bărbat din viața ei, dar nu poate accepta ca istoria să se repete cu Pedro de Valdivia. Nu cu Pedro...

Atmosfera de început de secol XX se destramă atunci când ajungem la a treia referire la Imperiul Incaș într-o singură pagină. Nici nu mai este nevoie să ne întoarcem la prima pagină a primului capitol, pentru că ecoul anului 1500 deja ne-a prins din urmă. Expedițiile prin junglă nu mai par întâmplătoare, iar mitul din jurul ideii de conquista începe să domine paginile lecturii noastre, fiecare clădire din recent cuceritul Chile, dar și viața amoroasă a lui Inés, eroina pe care eroismul o macină, o dezamăgește și îi răpește șansa la fericire.

Confesiune postumă a unei mame către fiica ei adoptivă sau relatare istorică a destrămării unui imperiu cu parfum de xocoatl, Inés a sufletului meu este mai mult decât o invitație la lectură: este o invitație la regăsire prin glasul unei femei care s-a pierdut în vâltoarea secolului al XVI-lea, sub trei egide: Chile, Peru, dominație.

Isabel Allende – Inés a sufletului meu, Humanitas, 2012