Crima nu mai este un subiect senzațional. Dar relatarea postumă a victimei unui asasinat este: "Azi m-am trezit/ ca de obicei, dar/ cu un cuțit/ în piept. Nu știu/ cine a fost/ și posibilele/ motive ale delictului./ Stau aici/ întins/ și frigul apasă vertical./ Vestea se răspândește/ cu relativă precauție".

Cel puțin șocantă, această relatare a stărilor experimentate după moarte din poemul Crima (El crimen) al poetului spaniol José Ángel Valente ne surprinde, mai întâi de toate, prin aparenta detașare a victimei. Ritualul de dimineață al trezirii pare a fi doar puțin modificat de un fapt văzut ca minor: un cuțit negru (cum altfel să fie un vestitor al morții?!) a pătruns exact în pieptul lui, fără a-l împiedica totuși să se trezească la fel ca de obicei. Insinuarea comică a tonului neobișnuit de calm al decedatului se anulează în momentul intertextual de aparentă reiterare a scenei imaginate de Goethe în care tânărul Werther contemplă cu luciditate întâmplările de după sinuciderea lui. Deși în versuri, intertextul este la fel de evident: "Doctorul a fost strălucit, dar/ interogatoriul a fost/ confuz. Fapta/ s-a desfășurat fără martori./ Chemată ca portăreasă, a spus/ că mortul nu avea/ antecedente politice/ Este doar o obsesie ce-o macină/ de la moartea soțului ei".

De ce se precizează că singurul aparent martor a fost chemat în calitate de portăreasă? Nu era cu adevărat cea care stătea la ușa clădirii devenite locul crimei? Cine este ea, cea care "a spus"? Este cu adevărat o EA? Detectivistic sau de o alegorie foarte fină, poemul continuă cu interogatoriul care ar rezolva, dac-ar fi posibil, toate crimele de pe lume: interogatoriul victimei ucise. În mod ironic, aici nu se întâmplă așa, iar această mărturie, cea mai importantă după cea a ucigașului, nu aduce lumină: "Nu am nimic de declarat./ Se caută asasinul; totuși, poate nu există vreun asasin/ chiar dacă așa se-ncurcă firul relatării." Autoreflexivitatea sau poate chiar metatextul ne transmite că acest poem este conștient de încărcătura lui puțin cam prea narativă, dar nu se poate altfel. Conștientizarea propriului derizoriu se încheie apoteotic cu o constatare menită să ne încurce: "Nu sunt dovezi împotriva nimănui. Nimeni/ nu a săvârșit omuciderea mea".

Încercare eșuată: în loc să ne încurce, acest final de altfel bizar ne-a oferit în sfârșit cheia acestei false povestiri polițiste: crima nu este una reală, ceea ce explică lipsa martorilor și misterul din jurul celei care joacă rolul portăresei. Acest asasinat nu este un asasinat. Să fi fost sinucidere? Sau doar o moarte simbolică a poetului care se simțea mort oricum, de mult timp, în această lume susținută artificial doar de speranța în mai bine?

Ori poate e doar o manifestare ludică în versuri divizate parcă aleatoriu, fără rimă, măsură sau ritm, a unei minți imaginative. Răspunsul depinde de fiecare minte imaginativă în parte.