Ce ar fi fost dacă, acum 7 ani, în clubul Colectiv lucrurile s-ar fi desfășurat altfel? Ce s-ar fi întâmplat dacă spațiul ar fi beneficiat de măsurile minime de siguranță și de o urmă de bun-simț față de oamenii strânși laolaltă de către simpla pasiune pentru muzică? Nimic. Sau poate totul. Spectatorii ar fi putut să își continue viața liniștiți, iar artiștii ar fi exultat de succesul avut, epuizați, dar animați de posibilitățile viitorului. Însă această variantă este doar un timp alternativ, un deja trecut ce ar fi putut fi posibil, dar care nu a existat, un simplu vis, transpus de Alexandra Furnea la finalul cărții sale publicate recent: Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars (Editura Humanitas, București, 2022), mărturie a unei răni ce încă arde.

Da, într-adevăr, și după acești ani, ea arde în continuare: pe supraviețuitorii a căror existență va rămâne veșnic însemnată de acea noapte, pe oamenii care au pierdut definitiv cele mai dragi ființe, pe noi toți, prea conștienți de sistemul în care suntem captivi și hiperlucizi față de schimbările minime produse de o tragedie de asemenea amplitudine.

Alexandra a devenit vocea tuturor, a dat glas celor ce nu au mai apucat nici măcar să-și strige părinții, arși de vii și călcați în picioare, sau care au pierdut lupta în spitalele românești veșnic nepregătite, spații ale "nevindecării“. Descrie cu sinceritate toate ororile trăite, care au avut doar punctul de plecare în acea noapte fatidică: "Le aud țipetele și știu, deși nu am cum să văd, deși nu vreau să văd, că unii dintre ei ard deja. Lângă mine, un bărbat cu păr blond și barbă, un chip necunoscut, dar familiar, se roagă la Dumnezeu, implorându-l ca tot ceea ce se petrece acum să fie un coșmar“ (p. 23).

Adevărata luptă pentru supraviețuire începe cu condițiile ostile oferite, în saloanele nesterile și neconcepute pentru nevoile celor arși, cu neglijența majorității cadrelor medicale și cu răspunsurile-tip oferite, ca o parolă de abrutizare a suferinzilor, pe seama cărora se pune orice eșec al sistemului, ființe ce semnează pentru luarea la cunoștință înainte de fiecare intervenție a morții ca posibil efect advers.

Evenimentul ne reamintește violent faptul că existența umană se reduce doar la un trup fragil, la carne și sânge: "Lângă mine, o fată cu părul lung se clatină pe picioare. Pielea de pe mâini îi atârnă pe lângă trup ca niște aripi care au renunțat la zbor“(p. 24). Inserate în carte, cele două fotografii din 2016 ale autoarei, în care se pot observa cicatricile de pe spate, sunt deosebit de tulburătoare. Și pentru că ele "au luat forma bizară a unor aripi de foc“ (p. 130), iar aripile frânte devin simbolul unei generații care nu va mai avea șansa zborului, al unei generații strivite de un timp meschin, suficient de departe de istoria trecută pentru a părea liberă, dar nu îndeajuns pentru a nu fi distrusă de consecințele încă atât de prezente.

Cu sânge a scris Alexandra în ultimii ani adevărul, scrisul devenind o formă de exprimare a traumei, un mod de a da sens suferinței în forma sa cea mai pură. Dorința principală rămâne vindecarea. Dacă nu a trupurilor și a vieților deja mutilate, măcar a unei societăți suferinde.

Alexandra Furnea, Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, București, Humanitas, 2022.