OPTm
nr.crt.

Metronomul vârstelor și vremurilor dispărute

În 1972, bifam penultimul an de liceu, în București. Am fost contemporan și congener cu liceenii din filmul Metronom al regizorului Alexandru Belc, laureat al Premiului pentru cel mai bun regizor al secțiunii Un Certain Regard, la Cannes. Aș fi, la o adică, îndreptățit să emit păreri asupra acelor vremuri pe care le-am transpus, de altfel, în niște romane. Transpunerea ficțională în filme sau romane deschide perspective inedite asupra unor vremuri, dispărute, altminteri, pe veci. Unde au dispărut ? Mi-ar plăcea să cred că într-o gaură neagră a universului, la care vom avea acces, probabil, într-o altă viață.

Filmul începe cu un recurs la istorie, binevenit și foarte sugestiv : genericul curge pe basorelieful înfățișând armate și soldați din diverse epoci, de pe soclul Monumentului Eroilor Neamului, dedicat victoriei asupra fascismului, de la 23 August 1944. E bine de amintit că, la 23 August 1944, zi ce a funcționat ca sărbătoare națională, până la Revoluția din Decembrie ’89, România a trecut sub ocupație bolșevică, cu voie de la puterile occidentale. A fost o trădare tacită, atât de discretă, încât un segment important al populației a sperat ani de zile că vor veni americanii să ne scape de ruși și de comunism. Concomitent, războiul a continuat, condus de partizanii din munți, anihilați, într-un târziu, de trupele Securității, acea așa-zisă armată invizibilă care ar avea, pasămite, eroii ei. Acestor eroi li s-a ridicat, de curând, un monument în Cimitirul Eroilor din Pitești, nu departe de pușcăria unde s-a experimentat exterminarea prin reeducare a dușmanilor regimului comunist, extinsă în zeci de alte lagăre de exterminare –pușcării comuniste din toată țara. Din acest genocid, întins pe toată peioada regimului comunist, s-au ivit eroi ai neamului, veritabili sau falși, revendicându-se de la respectivul monument, prezent pe afișul filmului Metronom.

În mod subtil-ironic, tonul intrigii este dat de rude de sânge ale acestor eroi : securiști buni familiști, cu har de pedagogi, precum acel colonel-anchetator de liceeni, genial întruchipat de Vlad Ivanov ; părinți înfricoșați, deschiși compromisurilor cu regimul care să le garanteze supraviețuirea, liceeni defulându-se prin petreceri, muzică și sex, adesea racolați ca informatori ai Securității, formați ca turnători de pe băncile școlii, sau, dimpotrivă, având porniri dizidente. Peste această pletoră păstoasă, natura pare să-și ceară drepturile printr-o poveste de dragoste atinsă de puritate adolescentină și, deopotrivă, de stigmatul vremurilor : Sorin își toarnă la Securitate colegii și prietenii care au compus o scrisoare către Europa liberă, scrisoare neverosimilă, concepută parcă de un analist politic al acestor vremuri. În acest centru de greutate al narațiunii, liceenii au o maturitate a altei vârste, agrementată, vai de capul nostru, cu bancuri cu Ceaușescu. În contrapartidă, Ana, prietena lui Sorin, refuză să-și toarne colegii și refuză, totodată, să semneze un angajament de informatoare a Securității.

Sorin a subscris turnătoriei, fiind implicat într-o situație frecventă, la vremea aceea : Securitatea le-a oferit, la schimb, pașapoarte și dreptul de emigrare, lui și maică-sii. Prin construcția personajelor, genul ăsta de compromisuri apar, în film, ca fiind de la sine înțelese, aparținând unor cetățeni onorabili care au constituit baza acelei societăți, perpetuate, în alte forme, până în zilele noastre. Acesta a fost adevărul vremurilor, care, o dată trecut în narațiunea filmului, ar fi fost de dorit să aibă niște accente revelatoare mai puternice.

Jocul tuturor actorilor este impecabil, iar scenografia este excelentă, pricepându-se să reînvie epoca de tristă și veselă amintire. Viziunea regizorală mizează excesiv-obsesiv pe muzica occidentală ce se vrea subversivă, având sonoritățile și zgomotul unei revolte anticomuniste. În contrapunct, apar secvențe de tenis, în care Năstase și Țiriac se dovedesc mai tari decât americanii. Rezultă un soi de iluzie calpă, pe care regizorul o livrează spectatorului la pachet cu festivismele epocii.

În fapt, dimpreună cu muzica aparent subversivă, potențat de ea, chiar, comunismul a mers, la noi, neabătut, înainte, până la cumpăna vremurilor din decembrie 1989. Atunci s-a produs o mică mutație, ce a făcut posibilă apariția unor filme precum Metronom, venind în continuarea unor producții în notă realist-socialistă. Vezi seria Liceenilor, cu succes enorm la public, prelungit până în ziua de azi, cu rating incredibil la telespectatori, pe canalul Cinemaraton.

Happy end-ul filmului a fost recepționat de mine ca un croșeu în bărbie, care răstoarnă, instantaneu, soarta meciului, făcând praf o poveste relativ bine articulată, până în acel moment. Finalul, așadar, vine în sperijinul ideii de mai sus, că viața românilor a mers neabătut înainte, cu comunismul de gât, ca o piatră de moară care putea să pară, în răstimpuri, un colier de briliante. Liceenii îndrăgostiți de emisiunea Metronom a Europei Libere, pentru care au fost anchetați în birourile Securității, își pun, fericiți, viitorul la cale, cu inocența vesel-entuziastă a vârstei, comentându-și notele de la examenul de bacalaureat. Urmează o miuță, încinsă, nu în curtea liceului, ca la începutul filmului, ci pe esplanada din fața Monumentului Eroilor, în acordurile unei melodii folk, generatoare de nostalgii după Adrian Păunescu și cenaclul lui, al cărui spirit militant-rebel-sentimental dă tonul marșului final.

Oricât de strivită de comunism, adolescența noastră a fost frumoasă, fiindcă oricum e pierdută pe veci, dispărută într-o gaură neagră a universului.

Radu ALDULESCU

Prozator, scenarist de film și teatru, Aldulescu este autorul romanelor Sonată pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995) – Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Proorocii Ierusalimului (2004), Mirii nemuririi (2006), Cronicile genocidului (2012), Istoria Regelui Gogoșar ( 2015 ) ș a. A primit numeroase premii, printre care Premiul I. Creangă al Academiei (2017) și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1999, pentru scenariul filmului Terminus Paradis. Dintre scenarile de film, amintim: Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie), ecranizare a romanului Amantul Colivăresei, Proorocii Ierusalimului (r. Lucian Pintilie), Heidi (r. Cătălin Mitulescu).

Copyright © fictiunea.ro