Bunica mea Cornelia a murit în anul 2010 la nouăzeci și doi de ani. Ea m-a crescut cât timp părinții mei erau la serviciu, ea m-a format ca om, m-a inspirat în pasiunea mea cu cititul și mare parte din educație ei i-o datorez.

După ce am pus pe hârtie amintirile ei, m-am consultat cu mama și a reieșit că mai era o povestire pe care bunica nu mi-o spusese. Și care la rândul ei o știa de la bunica ei, Zoia Milianu.

Pe vremuri, medicii erau foarte puțini. Unii erau impropriu spus medici, că nu toți terminaseră medicina la Halle, dar nu asta era problema, ci faptul că grăbeau sfârșitul suferindului cu neștiința lor. Erau acei șarlatani, care luau bani prostind lumea. Dacă se nimerea să se vindece omul cereau bani mai mulți. Dacă murea, spuneau că așa s-a făcut voia lui Dumnezeu.

Unele sate aromâne, mai înstărite, chiar și cu sute de ani în urmă făceau o cundrată (contract). Strângea tot satul o sumă de bani pe care o plătea unui medic. Acesta urca în sat o dată pe lună, și îi consulta pe toți cei bolnavi din comunitate. Anual se reînnoia această cundrată.

Mai rar existau și medici ambulanți, care cutreierau satele în căruță. Un asemenea caz îl știu de la bunica paternă, Agora Cioșcu. Ea mi-a povestit pe când eram student și stăteam vara la ea, despre un medic care s-a dus într-un sat să-și ofere serviciile. Când a văzut că în jur se cultiva mult piper roșu, a zis resemnat:

— Eu nu intru aici, că ăștia sunt sănătoși tun. Mă duc în alt sat.

Asta a fost o scurtă introducere a ceea ce urmează. Străbunica Ecaterina avea un an când mama ei Zoia a luat-o la casa unei rude ca să ajute la o naștere. Pe atunci totul se făcea în cadrul comunității.

Numai că fătul nu a vrut să iasă în prima zi. Femeia era epuizată. S-a chinuit săraca dar nici a doua și nici a treia zi nu a născut. Era o minune că femeia încă mai trăia după cele trei zile de iad.

— Femeia nu o mai duce mult, au zis moașele care veniseră din cinci sate.

S-au gândit bătrânii ce să facă. Erau izolați în munți, așa cum trăiau aromânii. De unde să iei medic? Până la oraș aveai mult de mers. Și oricum era prea târziu.

— Ce ne sfătuiți? Au întrebat disperați bătrânii.

Moașele au răspuns într-un glas:

— Trebuie omorât copilul în burtă. Așa poate scapă maică-sa.

— Și cum trebuie făcut? Au întrebat oamenii.

— Se înțeapă copilul cu o andrea. Dar noi nu facem asta, au spus moașele și s-au dat un pas în spate. Mama fetei trebuie să o facă.

Toată lumea a tăcut privind cu spaimă de la unul la altul.

— Bine, au zis bătrânii necăjiți. Hai să judecăm cu mintea limpede.

Le-au chemat la umbra platanului din piața satului pe toate femeile care au dat naștere și le-au întrebat:

— Care din voi a avut naștere grea?

Toate au început să râdă.

Rușinați, bătrânii au întrebat:

— Care din voi a născut prunc după o zi de chin?

Au rămas doisprezece femei. Bătrânii au continuat:

— Au trecut trei zile și biata fată tot nu a născut. Moașele spun să omorâm copilul din burtă cu andreaua. Voi ce părere aveți?

Toate au oftat din greu, cu lacrimi în ochi.

Au chemat-o pe mamă în odaia în care fata ei urla de durere ca un lup. I-au dat mai întâi să bea o ceașcă plină cu țuică. Tremura ca varga când i-au pus andreaua în mână.

I-au explicat cum să țină vârful între două degete ca să nu-și rănească fata. Au ajutat-o să bage pumnul în pântec: o moașă o ținea de încheietură, alta de cot, alta de umeri, alta îi ștergea fruntea cu o batistă, iar alta citea psalmi la lumânare. A străpuns fătul și fata ei a țipat de s-au mișcat pietrele de pe munte. Dar după o oră, a murit și fata.