Din câte se poate observa, societatea din ziua de azi e destul de dinamică, oamenii sunt mereu în căutare de nou, întotdeauna dornici să experimenteze și, uneori, pregătiți să cunoască. Există o sete de existență ce ne durează sufletul. Ne-am dori, dacă s-ar putea, să trăim, cumva, mai multe vieți într-una. Poate de aceea, inhibarea pe care o simțim acum, stând în case, izolați, nu ni se potrivește deloc, e împotriva naturii noastre. Pe unii dintre noi (cei fericiți!) ne face să căutăm locuri în care ne putem elibera, chiar dacă acestea nu sunt fizice. Poate libertatea e mai dulce în sfera imaginarului. Acolo se pot asocia sentimente, experiențe, visuri și ai posibilitatea de a-ți crea, în cele din urmă, paradisul propriu.

Ce se întâmplă însă când raiul tău seamănă mai mult cu un infern? Când locurile familiare, în care ai crescut, în care orice copil s-ar simți în siguranță, sunt stăpânite de arșița unui bărăgan mexican? Te poți elibera de ceva ce deja face parte din ființa ta, de ceva ce ai învățat să iubești, așa, cu toate valențele negative, doar pentru că e întunecat?

La aceste întrebări poate, cu ușurință, să răspundă Juan Rulfo. L-ați citit, nu-i așa? Nu a fost, într-adevăr, un autor prolific: e cunoscut doar pentru Pedro Páramo și Câmpia în flăcări. Dar, alături de Alfonso Reyes (înțeleptul), respectiv José Gorostiza, disparat între fugitiv și permanent, a creat un tablou fascinant al literaturii mexicane de secol douăzeci. 

Crescut la țară de bunici (după moartea părinților), Rulfo a prins ultima parte din La Cristiada, o revoluție-răspus la măsurile anticlericale și anticatolice pe care le propuneau câteva articole din Constituția Mexicului (1917). Familia lui a pierdut o mare parte din avere, îndeosebi terenuri, astfel că atunci când s-a mutat în Mexico City, scriitorul a fost nevoit să lucreze atât la o firmă de cauciuc, cât și ca scenarist.

Nuvelele din Câmpia în flăcări (apărute în țara noastră la editura Rao, în 2004) se inspiră atât din experiența rurală a scriitorului, cât și din cea revoluționară. Rulfo a creat o lume cu o putere imaginativă fantastică, care i-a devenit refugiu prin consistența ei, prin textură și prin imaginile artistice de o claritate fotografică nemaipomenită.

Construcția spațiului se centrează pe ideea de peisaj, asupra căruia observația în timp real domină textul. Pământul joacă rolul principal, fiind când asemeni unui chip brăzdat de bătrânețe sau de boală, când efemer ca o ființă fantastică. Deși are viață proprie, e mereu steril, dur, ca o rocă.

"Iar pământul e povârnit. Se crapă în toate părțile în râpe adânci, atât de adânci că nici nu li se vede fundul. Oamenii din Ludvina zic că din râpele acelea se înalță visele; dar eu, unul, singurul lucru pe care l-am văzut a fost vântul, în vârtejuri ca și cum acolo jos l-ar fi ținut închis într-o țeavă de rogoz."

(Luvina)

În nuvele precum Ne-au dat pământ sau Luvina se face referire la contextul social-politic, mai precis la problema reformei agrare de pe vremea administrației Cárdenas, când pământurile cele mai neroditoare erau date celor mai săraci dintre oameni. Deși se opun la început, țăranii observă repede că nu are rost și se resemnează. Reacțiile rămân însă atât de vii..:

"– De la sat încoace pământul e al vostru (...)

– Bărăganul?

– Da, bărăganul. Tot bărăganul mare.(...)

– Dar n-avem apă.(...)

– Dar ploaia? Ori vreți să vă dăm pământuri irigate?(...)

– Dar, domnule delegat, pământul ăsta e sălbatic, e tare ca piatra. Și nu cred că plugul o să poată tăia brazde în el, așa cum nu poți ara într-o carieră de piatră."

(Ne-au dat pământ)

Tematica povestirilor se învârte în jurul vieții rurale în epoca Cristiadei, iar conceptele tratate sunt: inegalitatea socială, lupta pentru pământ (mai fertil), probleme de religie și politică ș.a. Ele se integrează unui realism negru, caracterizat, printre altele, de limbajul popular și de modul subtil în care personajele preiau perspectiva narativă. În "Lupare", de exemplu, se poate observa o oarecare asperitate a textului, dar și folosirea unor termeni primitivi:

"(...) parcă am fi fost niște viermi de mătase zvârcolindu-se sub soare, mișunând prin praful acela care ne silea să nu ne abatem din drum și ne mâna ca pe niște vite în țarc."

(Lupare)

Totodată, limbajul este puternic nuanțat de valențe paraverbale. Nu gesturile aduc pustietate, ci vocea. Ea este, fără a fi. Oamenii nu mai simt nevoia vorbei, istoria a spus tot ce era de spus. Acum sunt resemnați. Arșița le-a pătruns până în suflet și îi arde mocnit, intuindu-le teama în fața unui pustiu iminent. Tăcerile însă nu reprezintă blancuri de gândire, ci potențează solitudinea și dramele oamenilor, dau indicii asupra stărilor afective ale acestora:

"Nu spunem ce gândim. De mult ne-a trecut cheful de vorbă. Ne-a trecut odată cu arșița. În altă parte te-ai întinde la vorbă cu dragă inimă, dar aici nu-i deloc ușor. Dacă pălăvrăgești, aici ți se încing cuvintele în gură de arșița de afară și limba ți se usucă până ți se taie respirația.

Așa se petrec lucrurile aici. De aceea nimeni nu are chef de vorbă."

(Ne-au dat pământ)

Niciodată nu ne putem baza însă pe veridicitatea narațiunii. Dacă spațiul abundă în detalii credibile, ceea ce ne oferă o oarecare siguranță, evenimentele sunt povestite de mai mulți naratori, ceea ce generează o pluralitate de puncte de vedere, fără viziune globală. În nuvela Omul, de exemplu, se găsește un narator aflat în afara timpului:

"Picioarele omului se afundau în nisip, lăsând o urmă fără formă precisă, ca și când ar fi fost laba unui animal. Picioarele omului se cățărau pe pietre, se încordau când urcușul era mai greu, apoi mergeau până-n vârf să caute zarea."

(Omul)

În partea a doua a nuvelei, se poate observa că narațiunea e la persoana întâi, prin care naratorul dirijează un personaj ce stă și ascultă, se pierde astfel obiectivitatea:

"M-am gândit eu că-i fugar. Numai după chip, dar nu sunt ghicitor, domnule avocat. Sunt doar un biet cioban și nimic mai mult. (...) Cu toate că, așa cum spuneați, l-aș fi putut lua pe la spate și, cu o piatră bine ochită în cap, l-aș fi lăsat țeapăn."

Narațiunea la persoana a treia apare mai ales în descrieri de peisaj, dar și în încheierea unei scene:

"Omul coborî în căutarea apei și-și croi din nou drum prin hățiș."

Cuvintele sunt alese cu grijă și construiesc viețile umile ale celor ce au supraviețuit în câmpia mexicană în psihologii profunde: suferințele, carențele, toată mizeria și dezolarea condiției umane într-un spațiu și timp etern. În Lupare, de exemplu, îmbolnăvirea lui Tanilo îngreunează viața întregii familii. Fratele și soția sa, Natalia, hotărăsc să-l ducă la statuia făcătoare de minuni a fecioarei Maria, care era unica lui speranță de însănătoșire. Drumul însă e mult prea greu, iar statuia se dovedește lipsită de puteri. Tanilo trece în neființă pe drumul de întoarcere acasă. Remușcările îl copleșesc pe fratele mortului, mai ales după ce-l trădează pe Tanilo cu Natalia. Viața rămâne pentru cei doi amanți drumul. Ceea ce-i aduce împreună și totodată îi apropie de Tanilo, făcându-i să se simtă mai puțin vinovați. Până când? Până ce se vor teme unul de altul, ne spune naratorul personaj...

"Când umflăturile s-au transformat în plăgi, pe unde nu ieșea nici un pic de sânge, ci doar ceva gălbui, asemănător cleiului de copac din care curgea o apă vâscoasă (...)voia să meargă s-o vadă pe sfânta fecioară din Lupare, numai ea, cu privirea ei, putea să-l vindece de plăgi. (...) Mă cuprinse tristețea fiindcă noi venisem acolo ca el să moară. Asta nu pot să uit. (...) Iar mie începe să mi se năzară că n-am ajuns nicăieri; că e doar un popas pentru odihnă și că apoi vom porni la drum. Nu știu până unde; dar trebuie să mergem înainte, fiindcă aici suntem prea aproape de remușcare și de amintirea lui Tanilo.

Poate până va începe să ne fie frică unuia de celălalt. (...) Poate că e încă prea aproape de noi trupul lui Tanilo, înfășurat în rogojină; trupul lui plin pe dinăuntru și pe dinafară de muște albastre care zumzăie ca și cum i-ar ieși din gură un zumzăit înspăimântător (...)."

(Lupare)

Timpul nu este foarte clar delimitat în nuvelele lui Rulfo, așa cum se întâmplă în general la scriitorii moderni. El apelează la simultaneități, înlocuind liniaritatea cronologică, cu haosul, cu lipsa ordinii. Istoria se organizează pe două planuri, de exemplu, în nuvela Câmpia în flăcări, pe de o parte succesiunea de asasinate, persecuții și declarația martorului, prezentul trăit deci, și pe de altă parte saltul temporal în trecut, prin rememorare și amintire...

Rulfo creează nuvele cu tematică diversă, după cum spuneam, scrise într-un stil inconfundabil, marcate de realismul negru, de discontinuități epice fascinante, cu forță catarthică și imagistică. Fotograful-scenarist trece de la problematica pământului la aceea a condiției umane, de la politică la religie și, în cele din urmă, de la viață la moarte cu naturalețe, dar pe lângă toate acestea, Câmpia în flăcări e o lectură importantă pentru că surprinde oameni care înțeleg ce înseamnă resemnarea în fața destinului, neputința, acceptarea unei ordini nedrepte, găsindu-și în această negură existențială, puterea de a nu renunța, de a trăi, de a mai spera.