"Dacă se poate, vă rugăm să faceți o descriere cât mai detaliată puteți voi, poeților", le-ar fi cerut Controlul de la sol membrilor echipajului Apollo 8. Fotografiile nu erau suficiente. Dar literaturizarea nu era printre probele și nici printre schemele de antrenament ale astronauților, așa că, în cele din urmă, Frank Frederick Borman II, James Arthur Lovell Jr. și William Alison Andres au recurs la un colaj biblic. Și emoția locului (aici: orbita Lunii) a fost transmisă cu bine, cu forța expresivă cuvenită. Dar cum ar fi fost dacă? Dacă, totuși, un poet ar fi fost pe acea orbită? 

  Un scriitor dă viață, ba, aș spune, dă o șansă și lumii prin care trece, salvând-o din banalitate, nu doar aceleia pe care singur o plăsmuiește. Un scriitor "a fost antrenat", a trecut în chip natural și din reflex "testele" onestității cu sine, cu starea, cu imaginea, cu expresia. Scriitorul nu spune ce s-a spus, nu spune cum se spune, spune ce vede/ simte că este.    

Poate vi se pare un exordium exagerat, emfatic și necuviincios. Poate că așa și este. Dar poate, după ce veți fi parcurs notațiile jurnaliere ale poetului Nicolae Coande, apare și o breșă pentru dezbatere și dialog, cum se zice.

Am îndrăznit să citesc în recluziune un jurnal de călătorie. Și poate că la început am avut și eu temerile mele. Și le-am avut. În scurt timp, însă, scrisul tonic, limpede, suplu al lui Nicolae Coande a devenit o voce pe care m-am bucurat să o urmez câteva zile prin locuri scriitoricești europene. 

Mansarda Europa adună note de jurnal, însemnări publicistice, corespondențe diaristice produse de poetul bursier Nicoale Coande - în rezidențele literare din Germania, Austria și Elveția, din anii 2003-2017.

Călătoriile acestea îmi par expediții deopotrivă către punctul de ieșire oficială din blestemul complexului de inferioritate, dar și către punctul de echilibru cu sine, cu celălalt, cu lumea. Mansarda nu este o călătorie inițiatică, ci supra-spațiul în care se pun de acord fazele lumii. Într-adevăr, din rarefiatul Occident cultural, pelerinul este cu ochii și cu gândul tot spre interminabilele discuții românești. Ba chiar se amestecă și el, trimite mesaje, articole, foiletoane. Comentează în jurnal, transmite păreri, cu detașarea ironică a celui-de-departe, a esticului mântuit, a celui care a învățat lecția multiaccentualității.   

Și îi place foarte mult acest exercițiu al detașării, al pluriperspectivismului – un semn al curajului, crede el, și nu-l contrazic. Așa că nu vom fi chinuiți de cugetări filozofico-literare, nu vom păși smeriți pe lângă frisoane lirice. Jurnalul propus de Nicolae Coande nu e vreo solemnă anticameră literară, ci un simplu scut, cum el însuși spune în prolog, un scut în fața uitării și a falselor amintiri.

În felul său direct, scriitorul acceptă ajunsurile și neajunsurile jurnalului. Nu fetișizează, nu bagatelizează. Nu vânează muze, nu transcrie mesaje sfinte. Mizează pe energia convențiilor, care nu trebuie surmontate cu orice preț. În fapt, acceptarea imanenței îl ajută pe scriitor să-și desăvârșească mesajul, să-și transforme, adică, jurnalul în construcție textuală, ca să vorbim ca Philippe Lejeune, să facă montaj, să trieze, să rescrie. Cu toate acestea, comunicarea diaristică nu pierde din autenticitate, din miză, pentru că nicio secundă povestitorul nu pretinde că face altceva. El ne oferă un edificiu de semne prin care noi putem să-l urmăm în realul captat și înțeles la un moment dat. Acesta mi se pare unul dintre importantele câștiguri ale acestei construcții: firescul convenției.

Mansarda rămâne, așadar, doar (?) stație de tranzit de la un complex la o stare de spirit, iar cartea este mărturia acestei eliberări. Atât. Nu este un roman(ț), nu este esență de literatură:

"Mă gândesc să țin un jurnal în contrapartidă, ca afaceriștii dubioși care țin dublă contabilitate. De ce? Pentru că într-unul pot să scriu ce scriu aici, iar în celălalt să scriu ceea ce nu pot... scrie. Adică ceea ce-mi poate folosi pentru literatură, ceva cu care să mă confrunt. În fond, lipsa de forță a unui scriitor într-o carte e dată de lipsa de curaj în confruntarea cu sine însuși. (...) Și ce aș scrie în contrajurnalul ăla? Ceva de genul: că mi-ar plăcea să rămân aici în Germania și să nu mă mai întorc în țară sau că România nu e o țară, ci afacerea unora. Mare curaj, ce să zic!"

Și care ar fi, atunci, marele curaj? Să nu ții dublă contabilitate? Să nu spui ce spun toți? Ce așteaptă toți? De aceea nu ne miră când locul notațiilor este luat de textele trimise la ziar (cotidianul regional Cuvântul libertății) spre publicare. Glisarea registrelor, cvasi-personal și public, se face pe cel mai normal ton. Când și când, notațiile cotidiene lasă loc unor însemnări din cutare muzeu, de la cutare expoziție care sunt trimise în țară spre publicare. Este semn că poetul explorator preia experiențele așa cum vin și le captează în categoriile cuvenite de semnificanți. 

Învățăm de la poetul călător să vedem și să înțelegem locuri, lucruri și oameni a căror frumusețe și esență nu le-am fi putut băga de seamă. De la prima descindere în intransigentul spațiu german și până la experiența elvețiană suntem conduși prin locuri geografice puse față-n față cu locurile comune, care dau falsa impresie de déjà-connu. Aceasta îmi pare un alt dar al Mansardei, darul privirii conștiente și bucuroase. Spațiul se încarcă de sensul pe care privitorul este capabil să-l dea.

Nicolae Coande, Mansarda Europa (Din casa "Heinrich Böll" în camera "Albert Camus"), Editura Paralela 45, 2019