nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Două tipuri de poeți

Întotdeauna au existat două tipuri de poeți: cei bine înfipți în sistem, bine ancorați în "lumea literară" și, de multe ori, și în cea politică, nu neapărat nocivi, nu neapărat lipsiți de talent sau de anvergură estetică, dar ceva mai bine acomodați cu rigorile și denivelările societății și - ceilalți, cei retrași, ex-centrici, inadaptați, contestatarii oricărei ordini, critici și nemulțumiți, când sunt sau par interesați de societate, abulici sau paseiști, atunci când au renunțat la orice iluzie mundană. Oficiali și refuzați. Preferați și damnați. Integrați și apocaliptici – ca să reiau, pe alte coordonate, o taxinomie celebră a lui Umberto Eco.

Inclusiv la nivel de curente avem o astfel de dihotomie: clasicismul e oficial și normativ, barocul și romantismul perturbă apele și sunt tratate o bună perioadă drept paria. Dar romantismul instituționalizat duce și el la o inevitabilă osificare, drept pentru care simbolismul damnat și decadența excentrică îl radicalizează, modernitatea însăși solicitând forme din ce în ce mai radicalizate și mai epatante, până la mișcarea Dada și avangarde.

Astfel, îl avem pe Marlowe, poetul epocii elisabetane, și îl avem pe brutalul Shakespeare, disprețuit și pus la index de clasici pentru vreo două secole; îl avem pe Goethe, dar îl avem și pe Hölderlin; îl avem pe "revoluționarul" Hugo, care devine el însuși o instituție, dar îl avem pe "reacționarul" disruptiv Baudelaire; îl avem pe "revoluționarul" Alecsandri, la un pas să devină domnitor, și pe "reacționarul" Eminescu, la un pas să devină falit. Îi avem pe Blaga și Barbu, dar și pe Bacovia. Și tot așa...

Există și cazuri în care, din a doua categorie, poeții "eșuează" în prima – un eșec care are toate aparențele unei împliniri, pentru că, socialmente, el poate fi o reușită, dar pentru destinul scriitoricesc, e, de obicei, fatal. E cazul lui Arghezi.

Foarte rar însă, dacă nu chiar deloc, se întâmplă invers: cei integrați, acomodați, instituționalizați, nu "decad" în sens profund niciodată. Sunt însă cazuri când toate datele biografice ar putea conduce spre un destin din prima categorie, dar eul profund respinge permanent confortul deja asigurat, plonjând în sfidare și în necunoscut: e cazul lui Byron.

Evident, ca în orice categorii pure, exemplele nu sunt întotdeauna atât de tranșante, în multe cazuri fiind nevoie de o cercetare mai amănunțită și o atenție sporită la detalii – nu e niciun secret că realitatea e, de multe ori, gri.

De asemenea, trebuie menționat că, după cum probabil e deja destul de evident, aceste categorii nu sunt axiologice, în ambele găsim talente extraordinare și opere fără de care istoria literaturii ar arăta cu totul altfel, deși încadrarea lor spune multe despre personalitatea, caracterul și, uneori, chiar despre opera acestor scriitori.

Dar dacă ar fi să îmi exprim o opțiune personală, e clar că îi voi prefera întotdeauna pe cei din a doua categorie, pe nonconformiștii excentrici și stigmatizați – cu ei, cel puțin, e sigur că nu te plictisești.

Mihai ENE

Este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și scriitor (poezie, proză, eseistică și critică literară). Cărți: Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru), versuri (2004), Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european (studiu, 2011); Jocurile Thaliei. Ipostaze ale actului teatral (studiu, 2018). Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova.