În iarna lui 2019 am avut ocazia să vizitez Teatrul Les Bouffes du Nord de la Paris, teatru care din 1974 a primit o viață nouă grație lui Peter Brook: "am întâlnit spațiul gol ideal". Dincolo de arhitectura impresionantă a spațiului destinat publicului, de strălucirea lojelor în clipa în care s-au aprins luminile din sală, nu poți să nu simți magia unui spațiu în care s-au jucat unele dintre montările celebre ale lui Peter Brook, creații de repertoriu de mare forță teatrală, montări de teatru-operă, dar și producții contemporane. Ni s-a permis să ne apropiem de scena pe care era montat deja decorul, minimalist de altfel, al reprezentației Architecture de Pascal Rambert. 

Mi-am promis că mă voi reîntoarce în aprilie în teatru pentru a vedea un spectacol, oricare. Nu aveam de unde ști ce va urma. M-am reîntors, zilele trecute, virtual, și am văzut Hamletul lui Peter Brook. Nu de puține ori, în cariera mea de spectator, mai mult sau mai puțin avizat, dar mereu îndrăgostit de teatru, am resimțit o pudoare, o strângere de inimă atunci când trebuia să-mi spun vreo părere despre un anumit spectacol. Eram à bout de souffle și încercam cumva, prin tăcere, să prelungesc starea de grație. Mai am nevoie de ceva timp pentru a decanta toate miresmele și efluviile celor două ore și ceva de teatru. Poate magia spațiului gol de la Les Bouffes du Nord, măiestria regizorului și a actorilor, geniul lui Shakespeare, muzica orientală, sângeriul vopselei de pe pereți, toate la un loc, mi-au generat aceea stare de paralizie verbală, când vrei să te izolezi într-un ungher ascuns și să-ți reproiectezi, cu zgârcenie, în interior, imagini...

De cele mai multe ori, impulsul de a scrie vine în urma unei senzații, a unei amintiri. Madlena mea teatrală este acest spațiu magic care mă tulbură constant. Rememorând povestea mea de iubire pentru acel spațiu teatral, mi-a revenit în minte întâlnirea mea cu Traviata lui Verdi, producție a celor de la Les Bouffes du Nord, pe care am văzut-o în spațiul Sălii Thalia de la Sibiu, anul trecut, în același minunat FITS și mi-am zis, de ce nu? De ce să nu leg într-un text, teatrul, opera și ampriza spațiului teatral. Recunosc că am mers să văd spectacolul cu ceva reticență, dată fiind notorietatea temei muzicale, dar și literare. Surpriza a fost pe măsura prudenței și am savurat un spectacol reinventat într-o cheie minimalistă, profund romanescă, dar și teatrală, total străin de montările clasice de operă, ornamentale și sufocate de decoruri și costume bogate. Aceste câteva detalii mi-au prilejuit o bucurie renăscută, suficientă pentru a mă reîntâlni cu muzica lui Verdi și textul Damei cu camelii a lui Dumas-fiul, într-o seară de joi, spre final de festival.

Traviata – meritați un viitor mai bun reinventează partitura lui Verdi într-un nou lirism în care cuvântul redevine cântec. Pus în scenă de Benjamin Lazar, Traviata de la Bouffes du Nord este o fuziune între teatru și operă, o uniune între text și muzică sublimată de către interpreții care cântă, interpretează și folosesc instrumentele. Platoul scenic este acoperit de un voal imens care coboară de la înălțimea pereților scenei și se întinde până la margine acesteia, acoperind obiectele de pe scenă (pian, un pat/mormânt) și interpreții sub o pânză de păianjen pe care o simplă răsuflare poate să o sfâșie, cea a eroinei Traviatei, incarnate de Judith Chemla, înveșmântată într-o rochie din voal de culoare smarald. Spectrul încercănat al ftizicei eroine pare încă situat într-un viitor îndepărtat, tot ce vedem și auzim acum este prospețime extraordinară a unui chip și a unui registru vocal neobișnuit pentru amatorii genului a cărui tehnică vocală este diametral opusă rigorilor bel-canto-ului, o Violetta plină de suflet și pasiune, ironică, senzuală și capabilă de orice sacrificiu în numele iubirii și care întruchipează cele trei ipostaze ale sale: senzualitatea femeii ușoare, puritatea îndrăgostitei și nemurirea femeii sacrificate. 

Vocea interpretei umple spațiul sonor al Sălii Thalia cu o voce încărcată de suflu, ezitantă, dar care dezvăluie un adevărat lirism al intimității. Vălul din voal alb sufocă atmosfera asemenea unei ftizii, iar vocile actorilor urcă dinspre cavernele formate în pliurile vălului. Cântul este sonor, iar spectatorul se simte prins pentru totdeauna în mrejele pasiunilor actriței, revenind astfel chiar la originile operei care prefera actorii cu o interpretare vocală naturală și nu cântăreții. Înspre final, cântecul eroinei se transformă în hohot de plâns, Violetta nu folosește nimic din repertoriul vocal al divelor operei, nici acute, nici triluri, nici sărituri de interval, nici vocalize complicate, dar lucrează în zona pianissimo ceea ce-ar putea emite în forte. Cuvântul se împletește cu muzica, iar momentul de emoție din final, al morții sale din cauza tuberculozei este redat cât se poate de credibil printr-o voce albă, lipsită de artificii vocale sufocante. Contrastul vocal dintre Violetta cea sinceră  și Alfredo (Damien Bigourdin) este relevant pentru destinul acestor personaje: timbru puternic, nazal care se mulează perfect pe harțagul amantului care se crede înșelat, dar și momente de pianissimo cu sărituri de octave atunci când interpretează faimosul Pariggi... Violetta vine să șteargă asprimea registrului lui Alfredo prin finețea unui gest sau prin urma unui surâs, ea este cea care-l acompaniază la pian atunci când Alfredo îi declară iubirea, scoțând și mai mult în evidență emoția acestuia. 

Instrumentiștii sunt și buni actori, dar și buni coriști, acompaniamentul lor instrumental urmărind îndeaproape emoțiile și volutele destinului Violettei, iar aranjamentul muzical al lui Florent Hubert și Paul Escobar multiplică și amplifică, nuanțează timbrul actorilor prin combinații inedite, cu ajutorul a doar opt instrumente: clarinet, corn, vioară, contrabas, violoncel, trombon, acordeon și flaut. Pianul ține mai mult de recuzita regiei decât de cea muzicală.

Scena se transformă încetul cu încetul într-o seră plină de flori proaspete, de vaze pline de flori, de ghivece cu pământ, de flori presărate peste patul/mormânt din sticlă care reamintește de cel al Albei-ca-Zăpada, vegetatul și floralul vin să acopere, să mascheze paloarea și aerul greu al tuberculozei.

Magia acestei reprezentații ține mai ales de fluiditatea interpretării, de fuziunea dintre teatru și operă, dintre interpreți și muzicieni. Atmosfera de petrecere este efemeră și iluzorie, nefericirea, boala și moartea fiind deja încifrate în destinul personajului Violettei. Macabrul este estompat de flirt și de debaucheria provocatoare a fetelor de pe stradă, oribilul cotidianului cu sublimul iubirilor sortite unui destin tragic, splendoarea curtezanilor cu mizeria lor, totul pare învăluit într-un parfum greu de flori descompuse, de nebunie și pasiune. Destinele nu par să aibă salvare, iar pierderea inocenței se întâlnește cu cinismul și cu luciditatea rece și obiectivă a timpului.