Formată la școala de la Brașov a regretaților Gheorghe Crăciun și AL. Mușina, Ștefania Mihalache e o prezență constantă, stimulativă, în literatura autohtonă a ultimelor două decenii; a publicat la început poezie, a amorsat apoi romanul (polemic-identitarul Est-falia, narațiunea "corporatistă" din Poemele secretarei) iar acum debutează în critică printr-un volum dens – la origine teză de doctorat – pe o temă caracteristică, obsedantă chiar, a prozei românești postdecembriste.Probă de maturitate, Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (Editura Paralela 45, 2019) este și un demers de pionierat. Autoarea prinde un fir-cheie și nu-i dă drumul, țesînd din el o istorie literară a copilăriei centrată pe literatura română și, în cadrul ei, cu precădere asupra narațiunilor postcomuniste; abordarea iese însă din zona studiilor literare tradiționale, întîlnind studiile culturale (așa-numitele childhood studies), antropologia socială și istoria mentalităților. Explorînd ficțiunile, egoficțiunile și nonficțiunile autohtone, de la Amintirile... lui Ion Creangă încoace, dar mai ales cele ale unor autori din noile generații (de capitole speciale beneficiază Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Radu Aldulescu, Simona Popescu la Radu Pavel Gheo, T. O. Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Dan Lungu, Filip și Matei Florian, Bogdan Popescu, Florina Ilis, Ovidiu Verdeș, Ștefan Baștovoi, Corina Sabău, Ana-Maria Sandu, Ovidiu Pop, Călin Ciobotari, Dragoș Voicu, Șerban Anghene - cărora le puteau fi adăugați, oricând, destui alții), Ștefania Mihalache cartografiază un teritoriu literar simptomatic. Simptomatic, în primul rînd, pentru mentalul unei epoci "post-traumatice", de ruptură între două lumi destabilizante. Dintre scriitorii mai "vechi", sunt discutați succint dar eficient, pe lângă întâi-stătătorul humuleștean, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Delavrancea, M. Sadoveanu, I. Teodoreanu, M. Blecher, Marin Preda, Zaharia Stancu, Nicolae Breban sau Sorin Titel. Din nou – putea fi adăugați și alții, cu aprofundări "istorico-generaționale", dar volumul ar fi luat proporții prea mari și ar fi ajuns greu la țintă. La fel, o deschidere comparatistă ar fi fost în schimb utilă – poate altădată.

În cazul "postmodernilor" autohtoni, copilăria a reprezentat, fără doar și poate, o sursă de energie regenerabilă; chiar dacă Romantismul a lansat figura copilului și mitologia asociată, niciodată ea n-a avut rolul central din proza ultimelor decenii. Analizele Ștefaniei Mihalache sînt scormonitoare și atractive, în pofida constrîngerilor scholar și a unor neglijențe stilistice minore. Autoarea are nu doar spirit critic, ci și priză la uman, demersul ei fiind o formă de reflecție sistematică, implicată asupra unui domeniu pe care și-l apropriază. Deși nu-și epuizează subiectul (nici n-ar fi avut cum), Copilăria... – deja o referință, o carte cu identitate - propune un cadru istorico-teoretic și un decupaj valoric credibil, prin intermediul căruia noua proză românească se lasă mai bine înțeleasă și legitimată.       

O revelație a eseisticii anilor 2000 o reprezintă Valeriu Gherghel, poet optzecist "la bază", cu evoluție atipică și un debut editorial amânat până foarte târziu. Universitar cu formație filosofică și teologico-metafizică, autorul este un produs de lux – din nou, atipic! - al școlii ieșene. Eseistica sa nu are erudiția barocă sau, după caz, manierismul acid al unor Sorin Antohi, Dan Petrescu și Luca Pițu. Are, în schimb, o bucurie superioară a lecturii ca speculație liberă, ca reflecție și act existențial. Gherghel nu e un teoretician "distanțat" al lecturii (de tipul unui Paul Cornea) sau al relecturii (precum Matei Călinescu) - ci un practician care-și teoretizează demersul în timp ce-l ilustrează "live".

Cartea sa de debut din 2006, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys a reapărut, anul trecut, într-o variantă revăzută, augumentată cu cinci eseuri noi. Simt nevoia să insist asupra ei, deși celelalte două volume publicate până acum de autor (Breviarul sceptic și alte eseuri despre simplitate, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?), evident înrudite, îmi sunt mai aproape. Există, la acest spirit alexandrin, o înțelepciune a firescului, o jubilație a întoarcerii la sursele primare (sacre sau profane) ale lecturii – lait motivul mai tuturor scrierilor lui; Gherghel e un filosof sedus până la viciu de literatură – și făcând el însuși literatură de calitate. în marginea ei; un învățat fără parapon, care-și exersează în act gândirea vie.

Porunca lui rabbi Akiba (o condamnare a lecturii "erotice" solitare) se deschide către un evantai al felurilor în care înțelepții și tradițiile religioase europene s-au raportat la cititul cărților, cu implicații... totale. De la cultura Antichității și A Evului Mediu timpuriu la (post)moderni, salturile în timp și spațiu au loc cu eleganța vechilor maeștri și firescul complice al zilelor noastre. Nu cunosc, în eseistica noastră de azi, un avocat mai spiritual, mai contaminant și mai subtil al cititului ca acest borgesian format la școala lui Mihai Ursachi.