Cititnd în numerele trecute articolul lui Andrei Șerban despre mega succesul Westworld, am simțit nevoia unei reevaluări a temei. Ori de câte ori se referă la Vestul sălbatic, americanii țin cont de două coordonate constante în definirea paradigmei: pe de o parte, îl privesc ca pe un ținut aproape neatins de civilizație, un soi de paradis pierdut, suspendat undeva în afara timpului istoric, amprentat de valența eternității tocmai datorită neîmblânzirii sale; pe de altă parte, acesta actează drept un pseudo-substitut al unei istorii eroice, tumultuoase, ce nu s-a consumat în proporții epopeice.

Nu demult am răsfoit volumul Radical Innocence al lui Ihab Hassan, un studiul despre romanul american actual, și-am reținut opinia că tocmai acest Vest necivilizat nu a conștientizat dimensiunea Timpului realmente niciodată.

Așa se explică faptul că percepția publicului asupra Vestului sălbatic ca spațiu literar, percepție ce îl desenează ca pe un Eden ori ca pe o Utopie, coincide în fond cu o viziune atemporală sau, în orice caz, dincolo de un timp istoric canonizat. Inocența  derivată dintr-o astfel de perspectivă nu e nici geografică, nici morală, e fundamental temporală, prin extensie: metafizică. 

Astfel, literatura Vestului sălbatic comportă în sine cel puțin trei invariabile. Aici intervine în ecuația paradigmatică figura legendară a cowboy-ului, cu ale sale confruntări ritualice între rău și bine, proza îmbrăcând prin urmare haina unui basm modernizat/ cosmetizat  oarecum.

Ficțiunea Vestului sălbatic s-a dorit dintru bun început a fi un fel de literatură populară adresată unui auditoriu extins. Canonul clasic al acestui tip de ficțiune comportă în esență trei ingrediente staționare ce-i asigură o rețetă de succes: ele descriu o fărâmă a unui trecut relativ recent, un interval temporal pendulând între Războiul Civil și germenii epocii moderne; prioritară nu este marca propriu-zisă a realului, căci nu contează dacă evenimentele povestirilor sunt adevărate sau ba, ci mai degrabă senzația de real pe care acestea o lasă cititorului – dacă scopul acestor povești este să redea și să încarce lectorul cu impresia acută de real, atunci cu siguranță evenimentele relatate vor sfârși prin a fi plasate sub umbrela verosimilului, respectiv, a veridicului, în mentalul acestuia. În plus, textele Vestului sălbatic promovează ideea individualității. În centrul lor se află întotdeauna cowboy-ul – individul/ alesul prin excelență, isteț și îndrăzneț, curajos și puternic, fiind ajutat și de un fizic șarmant; într-un fel, el este primul idol atletic american. În așa-zisa fișă a postului său, îndatoririle lui sunt clare și întotdeauna onorabile: protejarea comunității al cărei lider este, salvarea protagonistei sau, pur și simplu, apărarea rangului și a statutului său în comunitate. Cowboy-ul ocupă întotdeauna o poziție absolut singulară, fiind perceput drept solitar, deși tot restul micro-societății din care face parte e în totală dependență față de el. Această unicitate a lui rezidă în modelul comportamental, moral pe care îl revelează, individualizându-se in extremis. În majoritatea cazurilor este orfan, lipsit de afecțiunea maternă; niciodată nu e în căutarea iubirii, dar asta nu înseamnă că o refuză ca experiență, dacă aceasta se ivește; când o femeie îl curtează, de obicei lucrurile se complică, de vreme ce aceasta se dovedește incapabilă să empatizeze cu episoadele de violență. Așa se face că, în esență, iubirea îi aduce cowboy-ului doar complicații și, în consecință, căsătoria nu e tocmai o opțiune viabilă pentru el: căsătoria îl ordinarizează, devenind astfel o figură complet golită de atributul eroismului în ochii comunității. Cowboy-ul apasă rar pe trăgaci, dar nu ratează niciodată. În directă opoziție cu el, îi descoperim pe bandiți – întotdeauna actând la plural, performând nelegiuiri în haită. Vestul sălbatic – ca habitat –  a fost dintotdeauna refugiul perfect pentru aceștia: ei comit acte de violență irațională, acte ce duc constant la o confruntare simbolică, emblematică între șeful acestora și cowboy.

În toată această ecuație intervine cel de-al treilea personaj: comunitatea – un personaj colectiv gata oricând să judece, să eticheteze, să articuleze prejudecăți și stereotipii, dar niciodată dispus să intervină în controversa dintre alesul lor și ticăloși, prezervându-și un soi de neutralitate, de marginalitate confortabilă. Comunitatea e un personaj organic alunecos, gata să ștanțeze eșecurile alesului lor, însă deloc dornic să-l sprijine, retrăgându-se din calea complicațiilor, fugind de confruntări, preferându-și existența banală, consumată în afara sferei spectaculosului, a ineditului (conotat negativ), a necunoscutului. Colateral, fetele prietenoase  –  a căror menire este de a înveseli mușteriii, de a le face poftele –, paradoxal îndeajuns, vin să ofere cowboy-ului, la nevoie, suportul pe care i-l refuză, pe rând, cel de-al treilea personaj, dar și femeia iubită de acesta; ele devoalează astfel îndărătul măștii păcătoase valențe pozitive, disponibilități ingenue deloc surprinzătoare, transformându-se în reali adjuvanți ai cowboy-ului. 

Toate acestea clădesc progresiv și deopotrivă stabilesc atât pattern-ul, cât și dinamica – ambele funcționând în registrul clasicului – specifice prozei Vestului sălbatic. Dacă majoritatea autorilor aleg să semneze proze ale Vestului sălbatic ce respectă scheletul narativ tradițional, Stephen Crane și Bret Harte sunt doar două exemple de abordare ingenioasă, dincolo de paradigmă: ei aleg să deconstruiască și să demitizeze canonul acestui tip de literatură a Vestului sălbatic; textele lor punctează finalul unei ere glorioase, idilice chiar, demolând un imago înțepenit și transformat în stereotipie. Dar despre ei, data viitoare.