Georges Perec scria undeva că spațiul pare să fie mai prietenos sau mai inofensiv decât timpul: întâlnim pretutindeni indivizi care poartă ceasuri, însă foarte rar semeni de-ai noștri dotați cu busole. Mi-am amintit această observație – pe cât de justă, pe atât de amuzantă – a lui Perec, pe când citeam Busola, romanul dinstins cu premiul Goncourt al lui Mathias Énard și tradus în limba română, cu exemplar profesionalism, de Cristian Fulaș cu ceva timp în urmă.

Prima și cea mai la îndemână constatare este că, în țesătura atent elaborată, rizomatic amplificată a cărții (ce lasă, la răstimpuri, să se întrezărească amenințarea ruinei, a descompunerii și a morții), granițele dintre categorii se neutralizează, diferențele tind să se șteargă, iar ceasul și busola încearcă să-și substituie reciproc rolurile.

N-ar fi tocmai exagerat să tragem concluzia, pornind de la această observație, că Orientul de care Franz Ritter, personajul din Busola este iremediabil îndrăgostit, reprezintă un soi de "loc al memoriei", în măsură să înlesnească – paradoxal – uitarea de sine. Sau, dintr-un alt unghi, reprezintă un palimpsest de sedimente culturale ce se amalgamează și se completează reciproc, armonizându-se adesea după un principiu caracteristic mai degrabă compozițiilor muzicale. Nu e întâmplător, desigur, amănuntul că Franz este muzicolog, așadar un individ erudit, dotat în plus cu o hipersensibilitate ce frizează patologicul, după cum nu este lipsită de semnificație nici împrejurarea că personajul nostru locuiește la Viena, metropolă socotită multă vreme – ne amintim – "Poartă a Orientului". 

În decursul unei nopți de insomnie (cele nouă capitole poartă drept titlu orele care se transformă în borne ale respectivei nopți: Ora 23:10, Ora 23:58, până la Ora 6:00 a.m.), Franz Ritter reînvie episoade din călătoriile sale în Orient, experiențe de lectură, culori, sunete, ecouri ale unei lumi intim cunoscute, dar mai ales visate, aproximate, încețoșate de mulțimea filtrelor prin care sunt examinate. Fondul sonor e asigurat de memoria acustică a muzicologului, de ecourile unor toponime exotice – Istanbul, Alep, Damasc, Palmira, Teheran – toate resuscitate pe fundalul obsesiv al unei povești de iubire, neîmplinită, foarte asemănătoare – în fond – cu cele tărăgănate în frazele muzicale melancolice ale  sevdalincilor din Balcanii de Vest (atât de iubite de Franz).

Din câte ne putem da seama din această succintă prezentare, cartea lui Énard cu greu ar putea fi rezumată, în schimb poate fi citită în foarte multe feluri: este deopotrivă roman-eseu, reflecție lucidă, sceptică și adesea necruțătoare asupra lumii contemporane, o lume în perpetuuă criză; o "stenogramă" sui-generis a unei nopți albe, o scrisoare de dragoste închisă într-o sticlă și nu în ultimul rând un roman-colecție, cabinet de curiozități, galerie plină de relicve smulse din uitare și de excentricități estete, ceea ce îndreptățește apropierea lui Mathias Énard de Pascal Quinard (și el câștigător în urmă cu mai mulți ani al aceluiași Prix Goncourt), de Edmund de Waal (autorul rafinatului roman Iepurele cu ochi de chihlimbar) și mai cu seamă de modelul (asumat tacit), al tuturor acestor scriitori – anume Marcel Proust. 

Edifcatoare în ceea ce privește interesul nedisimulat al personajului lui Mathias Énard pentru obiecte și mai cu seamă pentru relația acestora cu indivizii cărora le-au aparținut de-a lungul vremii, este descrierea busolei lui Beethoven expusă la Zürich, în vila celui mai faimos colecționar de Beethoven, Hans Conrad Bodmer:

Bodmer l-a reconstituit pe Beethoven așa cum se reconstituie un vas antic spart. A strâns la un loc ceea ce se risipise în aproape o sută de  ani. Știți care este obiectul care mă emoționează cel mai mult dintre toate […]? Biroul lui Beethoven […]? Nu. Pupitrul de voiaj? Aparatele auditive? Nici. Busola! Beethoven avea o busolă. O busolă mică, de metal, din alamă sau din piele, pe care o vedem în vitrină alături de baston. O busolă de buzunar, rotundă, cu capac, una care mi se pare foarte asemănătoare modelelor de azi. Un frumos cadran colorat, cu o magnifică roză a vânturilor […] Am o copie – în fine, un model foarte asemănător. Nu am prea des ocazia să o folosesc. Cred că nu a părăsit niciodată acest apartament. Arată, deci, întotdeauna aceeași direcție, la infinit, pe etajera ei și cu capacul închis. Atras asiduu de magnetism pe picătura lui de apă, dublul indicator roșu cu albastru indică întotdeauna estul. M-am întrebat unde găsise Sarah acest obiect bizar. Busola mea beethoveniană arată estul. O, nu e doar cadranul, nu, nu, dacă vreți să vă orientați, veți ține cont că această busolă indică estul și nu nordul. O busolă de farse & capcane. Mult timp m-am jucat cu ea incredul, am făcut zeci de încercări, la fereastra bucătăriei, la fereastra salonului, la fereastra dormitorului și, efectiv, obiectul indică estul. 

Nu de foarte multă subtilitate este nevoie pentru a ne da seama că  fragmentul reprezintă un fel de  emblemă a întregii cărți. Referințele ce trimit la alte referințe, erudiția combinată cu spiritul analitic și cu autoironia  constituie marca distinctivă a stilului din Busola. Acest gen de recuperări prin intermediari, parantezele în interiorul cărora se deschid alte paranteze, mărturisirea atașamentului față de anumite obiecte în aparență banale, derizorii, fragile și totuși extrem de rezistente ș.a.m.d., dobândesc, în ultimă instanță o funcție terapeutică. În mod special instrumentul de "farse & capcane" care dă titlul cărții. Deturnată de la chiar funcția sa principală (aceea de a ajuta la orientarea în spațiul concret), busola lui Franz Ritter pare destinată mai degrabă să asigure "ghidajul" într-un univers  heterotopic și contradictoriu. Al celor 1001 și una de nopți, dar și al războaielor fără sfârșit și fără sens.