Revistă print și online
Fascinant în premisa ficțiunii, mai cu seamă în cea care include repere istorice, este faptul că singura limită impusă este aceea de-a nu depăși segmentul temporal în cauză. Astfel, în fața condeiului, se desfășoară spectrul imens al posibilităților de-a prelungi faptul. Iar aici tot ce contează este de-a pătrunde pe-un astfel de drum și de-a-l (re)construi până la epuizare. Însă virtualității nu-i pălește calitatea prin neveridicitatea ei, la fel cum, de altfel, nu și-ar câștiga-o prin adecvarea totală în raport cu realitatea.
Ceea ce importă aici este tendința de-a exploata un cadru istoric – exploatare intrinsecă acestuia, axată pe premisa, inofensivă, de-a adânci, fără a denatura, istoria –, elaborând desfășurarea acțiunii într-un cadru centrat pe figura sau evenimentul în cauză. Un exemplu relevant și foarte frumos este Eugenia, roman de Lionel Duroy, în care este reconstruit, nu doar istoric, cadrul interbelic românesc, avându-i în prim-plan pe o iubită imaginară a lui Mihail Sebastian, fragmentar, pe Eliade sau Camil Petrescu, urmărind dezvoltarea cauzală și faptică a celui de-Al Doilea Război Mondial. Acest text, însă, are în vedere un alt autor.
Pe Thomas Mann l-am descoperit în vremea liceului, când am citit Muntele vrăjit – contrariat, însă impresionat; fascinat, însă puțin confuz. Iar, de atunci, am descoperit prin biblioteca de acasă alte nuvele sau romane de-ale acestuia (Alesul, Casa Buddenbrook), însă de curând am găsit Lotte la Weimar. Atras de autor, nu m-am interesat de rezumatele de pe coperte decât după ce am început-o, având indiciul că Mann propune o încadrare fictivă a întâlnirii dintre Goethe și Charlotte – personajul principal din romanul Suferințele tânărului Werther, dar și iubirea de tinerețe a lui Goethe, ce l-a inspirat să scrie romanul.
Însă fără prejudecata de a intui ce se petrece, am fost impresionat de pluriperspectivismul scriitoricesc, Mann construindu-l pe Goethe atât ca om, cât și ca învățat prin tehnica dialogului (aici și cu valoare memorialistică, dar și critică), prin tehnica unui surprinzător și excelent monolog interior și prin narațiunea clasică la persoana a III-a. Sosind cu fiica sa în orașul în care e stabilit Goethe, Charlotte îi transmite un bilet prin băiatul hotelului, înștiințându-l că a tras la hotel și că așteaptă să se reîntâlnească. Însă, odată cu momentul în care semnează hârtia de înregistrare în hotel, Lotte se dedublează, apărând drept materializarea unui gând ce a emoționat întreaga Germanie a secolului al XIX-lea: cea care a inspirat personajul principal al unui roman atât de îndrăgit. Astfel, aceasta este abordată de diferite personaje – printre care secretarul lui Goethe, fiului acestuia sau sora lui Schopenhauer – în discuții fascinante, pornind de la premisa cunoștinței comune, autorul lui Faust. Crezând inițial că întregul roman va fi construit pe ideea rememorării prin dialog, îmi construisem un soi de pregătire pentru replici lungi despre metafizică și Faust, teoria culorilor sau cultură în genere. Însă, odată cu scindarea într-un monolog interior, mi-am dat seama că voi avea de-a face cu o aceeași construcție vastă și holistică, obișnuită la Thomas Mann, întâlnită încă de la paginile privind studiul luării temperaturii și trecerea prin patru generații ale familiei Buddenbrook. În orice caz, plăcut surprins de schimbările de narațiune și de meticulozitatea de a traduce ușor și organic întreaga concepție elaborată de Goethe de la primul poem și până când a terminat Faust, anticipam o explozie a reîntâlnirii cu Lotte, înșelându-mă însă. Fără a suprima calitatea, incontestabilă, de altfel, Goethe – dezvoltând aceeași vastitate a universalului, pe care îl nuanțează și într-o discuție cu fiul său – o invită pe Charlotte alături de fiica sa și câteva persoane ale intelectualității din oraș la un prânz festiv. Ceea ce uimește în primă instanță este atitudinea permanent cerebrală ce devine, de fapt, un soi de atmosferă a cărții, asemenea traiului familiei Buddenbrook. Goethe, impasibil, se întreține cu Lotte și fiica ei într-o manieră mai mult decât politicoasă, servește dejunul într-o atmosferă manierată, aproape rigidă, alături de toți ceilalți musafiri, le arată celor două invitate speciale o colecție vastă și impresionantă de monede, pentru ca mai apoi să se retragă fiecare. Momentul ce-mi suspendase, de altfel, orice emoție, în sensul de a urmări cu aceeași lipsă de nostalgie specifică ireversibilității, se sfârșește cu plecarea cordială și rigidă a lui Lotte. Însă Mann găsește o turnură excepțională! Fără a rata ocazia reîntâlnirii, într-un cadru desprins parcă din Dumas sau Hugo – cu un element-surpriză deturnat de o raționalitate devastatoare –, Goethe, într-o seară ulterioară prânzului festiv, o așteaptă în interiorul întunecat al trăsurii, dezvoltând de la teatru și doar până la hotelul în care Lotte era cazată o discuție privind trecerea timpului și a depășirii trecutului. În dreptul scării, majordomul, uimit de-a-i surprinde pe cei doi în trăsură, acumulând trecerea a peste șaizeci de ani de la momentul romanului, poate în aceeași emoție a conștientizării ireversibilului, exclamă concluziv că acesta este un moment despre care cineva, mai devreme sau mai târziu, va scrie.
Așa încheie Mann romanul. Cu o turnură și o calitate ce, brusc, însă elegant, facilitează readucerea din fictiv și istorie în realitate. Iar în perioada în care Mann publica romanul, un tânăr urma să revină din India și să scrie un roman similar. La câțiva ani după ce Mann moare, personajul principal, din romanul tânărului plecat în India, scrie un roman-răspuns, aflând despre prelungirea în ficțiune a întâlnirii dintre aceștia. Nu vreau să spun că am citit romanul lui Mann în cheia relației dintre Maitreyi și Eliade, însă mi se pare că este de observat o similaritate fascinantă: rememorarea – aproape retrăirea rituală specifică triburilor non-europene; (re)construcția istorică a unui text, ca o documentare a acestuia. Contextul revenirii, peste timp, pare că nuanțează o desprindere de trecut – voluntară, desigur, însă organică – în contrast cu cadrul rațional construit în jurul personajelor: Eliade, în acord cu romanul Maitreyi, se întoarce cu spatele la ea și nu-i înțelege sosirea; Goethe are atitudinea atât de cordială, încât pare că devine la fel de ostilă în primă instanță – printr-o familiaritate înăbușită de conduita socială – , păstrându-și o căldură suspendată în distanțare și închidere, chiar și în cele din urmă momente. Din aceasta, nu decurge lipsa afectivității, ci nimicirea determinată de trecerea timpului. Dar nu contează aceasta neapărat, ci faptul că reîntâlnirea, după ani, a nucleului real din ficțiune pare să împletească până la confundare planurile existențiale – real și imaginar –, astfel încât totul devine rememorare în esență, neadecvată realității, dar și o acceptare similară manifestării transcendentului, a ceea ce este dincolo – inaccesibil, însă prezent. Din aceasta decurge că împuternicirea veridicității conferă imaginarului o nouă poziție, în care fascinația și procesul în sine al revelării acționează la nivel emoțional.
Nu este o iscodire a planului intim, ci manifestarea acestuia printr-o relație afectivă impusă cititorului de lectură. Și nu importă neapărat premisa de a iscodi emoțiile și traiul unei personalități, ci ceea ce ar putea decurge din acestea pentru întregirea spectrului profund al existenței; nu contează, neapărat, că Enescu avea un dormitor aproape ascetic, ci austeritatea camerei – care adâncește sensul creației. Plăsmuirea, în astfel de contexte, implică oblojirea realității absurde prin prelungirea ei întru spectrul virtual specific întâlnirii profunde cu sine; așa cum și eu mă întreb dacă și cum Eliade ar fi ascultat Pink Floyd – și dacă i-a plăcut.
Însă, în esență, ceea ce contează este cum această premisă a iscodirii memoriei culturale construiește, prin posibilitățile imaginarului, nebănuite planuri ce invită la creare – crearea unui mediu în care, parcă, inclusiv naratorul pare să se desprindă din scriere și să ajungă în poveste. Și aceasta poate îi oferă lui Thomas Mann unicitate: invită la a urmări, fără a te părăsi, însă direcționându-te subtil, asemenea unui ghid personal ce-ți șoptește detalii privind exponatele. E o împletire atât de profundă între planuri – real și ficțional, istoric și imaginar –, încât nici nu mai contează unde ar fi de încadrat fiecare aspect.
Este o poveste ce merită scrisă și – apoi – ce merită citită.
Absolvent al Facultății de Litere (Universitatea din București), pasionat de antropologie și de literatură.