Un bărbat și o femeie de la o mare corporație vizitaseră școala Rebeccăi: aceeași corporație ce subscrisese noua aripă a gimnaziului, care acum purta numele companiei respective. În onoarea colaborării cu școala, bărbatul și femeia le-au promis elevilor cadouri promoționale pe care le puteau revendica devenind fani ai companiei pe rețeaua de socializare folosită cam de un an încoace de toți cei de vârsta Rebeccăi. Rebecca se alăturase și ea bazei de fani și primise prin poștă șampon, balsam și spray de păr, împreună cu un supliment numit ALTIUS! Pentru "deficiențe în interacțiuni, induse de presiune" și "stres situațional", și un dispozitiv cu redare cerebrală – iAm.

Dispozitivul iAm. Acest telefon nu era chiar un telefon, ci un minidispozitiv de vizualizare "fără interfață utilizator". Modelul primit de Rebecca era doar un prototip, dar o versiune îmbunătățită urma să apară pe piață în toamnă.

Puteai folosi dispozitivul pentru a naviga pe internet, a viziona videoclipuri, a asculta muzică. Doar că nu exista nicio interfață utilizator ca atare, după cum explicase compania în ghidul de utilizare: experiențele erau transmise prin câțiva electrozi mici, elegant concepuți, direct către cortexul auditiv și vizual. Aveai în continuare nevoie de terminalele senzoriale din cortex, dar nu mai erau necesare celulele senzoriale; experiențele, dar nu și lumea exterioară – doar dispozitivul.

Se pare că experiența utilizatorului era încă puțin instabilă. Conform Rebeccăi, imaginile apăreau dublate sau dispăreau destul de des, iar sunetul se auzea înăbușit din senin, într-un mod ciudat. Se spunea însă că experiența se îmbunătățea cu cât foloseai mai mult dispozitivul. Fiecare detaliu – precum locul, modul și conținutul vizionat de Rebecca și felul în care îi reacționa creierul la ele – era înregistrat direct la producătorul dispozitivului, fără să fie nevoie de vreo acțiune suplimentară din partea ta. Asta însemna că producătorul putea rezolva problemele și încărca noi actualizări în timp real. Puteau chiar și să-i trimită Rebeccăi în mod automat linkuri, filme și muzică, personalizate conform gusturilor ei, fără ca ea să facă vreo solicitare sau să fie nevoită să umble la setări. 

Dacă i-am numi pe cei doi corporatiști entuziasmați de dispozitiv am subestima grav situația. Pentru Rebecca, cea mai tare chestie era că acum putea să asculte ce voia și să vizioneze ce voia chiar în timpul cursurilor sau în timp ce lua cina. Nu era nevoie să te uiți într-o anumită direcție, așa cum te forțau ecranele normale, deoarece filmele și textul scris îți apăreau în fața ochilor atunci când te concentrai pe ele. Dacă doreai, puteai privi și prin ele; nu era ca și cum restul lumii pleca undeva. Așa că îți puteai citi e-mailurile în timp ce te plimbai pe stradă și viziona filme în timp ce făceai jogging! Orice dorești, oriunde dorești! Și fără să ai nevoie de ecran sau monitor. Cu excepția câtorva mici restricții, puteai schimba programele și modifica volumul cu puterea gândului. Calibrarea comenzilor dura ceva și nu ieșea mereu perfect, cam cum se întâmpla cu recunoașterea vocală pe la începuturile ei.

— Ce sens are? o întrebase tatăl ei, Joe. Clar nu te poți concentra pe ce se întâmplă aici dacă te uiți și la film în același timp!

Rebecca își dădu ochii peste cap. 

— Bat pariu că pierd multe lucruri interesante.

— Ascultă, Becca, spuse Joe. Voiam să vorbesc cu tine despre medicamentul ăla, ALTIUS, pe care ți l-au dat "prietenii" tai. Te cred când spui că nu l-ai luat. Dar sunt lucruri pe care tot aș vrea să le discut cu tine...

Se gândi cum să continue. Nu voia să pară prea autoritar sau, la polul opus, să o sperie prea tare.

— M-am interesat puțin să văd ce informații există despre el.

—Oh, nu, inovatorul de renume mondial Joseph Chayefski se află într-o misiune de deconstrucție conceptuală. Prețurile acțiunilor scad cutremurător.

— Medicamentul a fost creat pentru a trata autismul.

— Hm.

— Din ce-mi dau seama.

— Hm, repetă Rebecca. Se încruntă de parcă s-ar fi pierdut în gânduri, reflectând la spusele lui. Expresia de pe chipul ei îl încurajă pe Joe să continue.

— Nu sunt sigur că este o idee bună să te joci cu neurochimia creierului folosind o astfel de substanță. Ca să fiu sincer, sunt îngrijorat. Nu sunt convins că efectele pe termen lung au fost îndeajuns cercetate.

...................

— Acestea fiind spuse, crezi că ne-ai putea promite, mie și mamei tale, că nu vei lua substanța asta înainte să discuți cu noi? Înainte să avem timp să aflăm mai multe informații despre ea?

Din privirea de pe chipul Rebeccăi, care părea să cutreiere frontierele confuziei, incertitudinii și afecțiunii, Joe rămase cu impresia că le dădea companiilor farmaceutice o lovitură dură.

— Mama ta este de acord cu mine, adăugă Joe. Și ea este foarte îngrijorată pe tema asta.

Rebecca îl privi de parcă nu înțelegea ce spunea.

— Deci, ai putea?

— Ce?

— Ne poți promite treaba asta? Hai să batem palma că rămâne așa. 

Joe îi întinse mâna.

— Ce? sări Rebecca și își scoase electrozii din păr, părând iritată. Se pare că și-i pusese înapoi fără ca Joe să observe.

La dracu, nu cred așa ceva.

— Ce? Ce-i?

— Ai avut electrozii tot timpul ăsta?

— Scuză-mă că mi-am permis.

— Nu ai auzit niciun cuvânt nenorocit din tot ce-am zis până acum? Vorbesc singur de jumătate de oră!

— Ți-am zis că mă uit la un film!

Absolut inacceptabil.

— Și pe lângă asta, ți-am zis că nu sunt electrozi! Acum, dacă ai terminat totuși de vorbit, mi-aș dori să pot să termin și eu dracului filmul ăsta.

(Fragment din romanul They Know Not What They Do  -"Ei nu știu ce fac")

Traducere: Bianca ZBARCEA

Pentru mai multe informații despre carte: 

https://oneworld-publications.com/they-know-not-what-they-do-pb.html