M-a bucurat foarte mult să descopăr în ultimii ani, prin volumele de proză scurtă semnate de Mariana Enriquez (Ce am pierdut în foc, Editura Art, 2017) și de Carmen Maria Machado (Corpul ei și alte desfătări, Editura Vellant, 2018), două voci proaspete, fascinante care împing genul horror-fantastic la un alt nivel de rafinament. La fel de bucuros am fost să descopăr prin prozele lor două modalități inteligente de a pune în valoare atributele prozei feministe, valorificând prin crearea unor protagoniste intrigante perspective narative inedite ce plonjează în universuri stranii, îmbinând tenebrele prozei lui Poe cu fantasticul diurn al lui Cortázar.

Totuși, înaintea acestor voci feminine a mai existat o scriitoare extrem de importantă a cărei operă, din păcate, nu a avut parte de o traducere în română, în ciuda aprecierii sale unanime din partea criticilor de expresie spaniolă: Amparo Dávila. De fapt, privind retrospectiv, putem observa că atât Mariana Enriquez, cât și Carmen Maria Machado, se înscriu în descendența acestei scriitoare care s-a bucurat nu numai de prietenia câtorva dintre scriitorii reprezentativi ai boom-ului latino-american, ci și de aprecierea lor sinceră. Julio Cortázar, de exemplu, căruia autoarea i-a și dedicat câteva proze, îi cataloghează opera drept "Extraordinară!".

Născută în 1928, în Mexic, Amparo Dávila este autoarea a cinci volume de proză scurtă și a patru volume de poezie, publicate de-a lungul celor 92 de ani de existență, fiind adepta unei scriituri alerte și concise care îmbină atmosfera gotică, elementul straniu și fantastic în episoade de psihoză febrilă, cu accente de macabru.

Preocupată în special de mecanismele textuale care redau experiența terorii, Amparo Dávila a recunoscut în diverse ocazii substratul autobiografic al multora dintre prozele sale. De altfel, multe dintre texte ilustrează experiențele terifiante ale unor femei hăituite de voci ori de prezențe demonice sau care se descoperă pe sine ca piesă a unor dominouri monstruoase, ascunse în spatele detaliului cotidian. În ciuda aspectului său destul de frust, lacunar, lipsit de ornamente, proza lui Dávila are stranietatea operelor kafkiene, intensitatea poemelor Sylviei Plath, inventivitatea ludic-coșmarescă a lui Cortázar ori Adolfo Bioy Casares, dar și ceva din absurdul pieselor ionesciene combinat cu atmosfera de mystery à la Maupassant. 

Aspectul cel mai intrigant al acestor proze o dă tocmai caracterul său lacunar, prin care autoarea nu își propune să construiască narațiuni compacte, ci mai degrabă să redea stări viscerale, în absența unor detalii concrete care să fixeze desfășurarea evenimențială în cadrul unei imagini percutante. De fapt, povestirile semnate de Dávila nu provoacă neapărat cititorul să-și reconstruiască mental o acțiune, ci mai degrabă să o experimenteze la nivel instinctual. Detaliile sunt mai mereu sărăcăcioase, naratorul se eschivează de cele mai multe ori în fața unor descrieri mai vizuale. Prin urmare, imaginile care se desprind sunt întotdeauna blurate, evanescente, eliptice, un puzzle cu piese lipsă prin ale cărei fisuri se strecoară spectrul unei terori invizibile. Practic, pentru autoare aceasta este esența pură a spaimei: ceea ce nu poate fi văzut, însă experimentat la un nivel extra-senzorial.

Nu întâmplător, în multe dintre proze, prezențele perturbatoare sunt, pur și simplu, definite prin el, ea sau ei, ca și cum confesiunea naratorilor s-ar baza pe un pact prestabilit cu cititorul - deja familiarizat cu traumele descrise. Acești oaspeți fără chip și, câteodată, fără consistență materială dispar și apar fără motiv, țâșnesc spontan din reverii și își târăsc victimele în coșmaruri. 

Cei care nu cunosc limba spaniolă îmi pot urma exemplul citind volumul The Houseguest & other stories (în traducerea lui Audrey Harris și Matthew Gleeson, New Directions, 2018), care adună, pentru prima dată în limba engleză, 12 proze din opera lui Amparo Dávila. Nu știu dacă sunt cele mai bune alegeri, dar pot garanta că multe dintre ele, insistând asupra câtorva, precum Moses and Gaspar, The Cell, Haute Cuisine, vă vor certifica talentul unei prozatoare pe care, chiar dacă o descoperim mult mai târziu, merită, cu adevărat, admirația noastră.

P.S.: Amparo Dávila s-a stins din viață în primăvara acestui 2020. Se pare că moartea a venit lin, respectându-i ultima mare dorință – să părăsească lumea, înconjurată de parfumul florilor, de copacii înmuguriți și de cântecul păsărilor.