OPTm
nr.crt.

Acul minutarului zvâcni de câteva ori în aer înainte să-și oprească vârful pe tâmpla starletei pop și capătul, negru și gras ca o muscă, pe colțul buzelor încremenite într-un sărut perpetuu. Pentru Oleg, lămureau sec literele inegale ale dedicației. Încă un minut până la zece. Bărbatul întinse mâna spre aragaz și înclină ibricul de cafea. Prin ochiul firav de apă, își ițeau vârfurile munți de zaț. Scoase din gură capătul creionului pe care îl molfăise în ultima jumătate de oră și-l azvârli cât colo, peste colile adunate în teancuri inegale pe masă.

Planșele albe tremurară în echilibrul lor incert, apoi alunecară într-o avlanșă alb-negru peste mușamaua crestată cu lama cuțitului de pâine. Ultimele imagini, culori și simboluri, rămase cine știe cum alături de el după noaptea lungă, se împrăștiară pe linoleumul ieftin, imprimat cu urme de ghete, bocanci, pantofi cu toc și papuci de casă vișinii.

Oleg împinse scaunul la perete, făcu o jumătate de pas în bucătaria tip vagon, atât cât îi permitea spațiul liber dintre masă și aragaz, apoi se postă în dreptul chiuvetei. Își sprijini brațele de marginile emailate și trase aer în piept. Numără în sistem binar. Unu - expirație. Zero - inspirație.

Rezumatul vieții lui. O expirație cu zero inspirație.

Când plămânii îl anunțară cu un șuier prelung că au îndurat suficient mirosul acru care urca pe gura de scurgere, deschise ușile dulapului de deasupra chiuvetei și numără din ochi trei borcane de murături, unul cu gem, cinci pachete cu biscuiți și câteva tipuri de conserve ambalate în tot felul de cutii, doze și pachete, pe raftul situat la nivelul ochilor. Așa-zisele provizii pentru Maratonul Creativității. Premiul de consolare pentru Cursa Eșecului, mai degrabă. Trânti la loc ușile, dădu drumul la apă și trimise un pumn în ochii bulbucați, din pete de bulion, ai blatului de bucătărie. În liniștea dimineții, plescăitul flasc, de șnițel frăgezit, al propriei cărni peste lemnul presat îl făcu să tresară mai aprig decât durerea.

Ce naiba făcea? Pe unde umbla?

Apucă ibricul de coadă și-l trânti în chiuvetă, sub jetul de apă ruginie. Privi lichidul cum se scurge peste pereții vasului, peste mâinile lui pătate de tuș, peste marginile emailate ale cuvei, într-un ritual al purificării.

O fi uitat de mine, îl fulgeră un gând în timp ce strângea robinetul pe care mai rămăseseră doar câteva urme din abțibildul albastru.

Pic, pic, răspunseră stropii de apă rătăciți pe țeavă și, în clipele de liniște ce-i uniseră printr-o punte improvizată gândurile de următoarea mișcare a minutarului, sunetul lor păru să semene mai degrabă a pic, pac. A tic, tac. Tic-tac-tic-tac. Timpul profita de fiecare ocazie pentru a-i aminti cât de aproape era termenul. Încă două săptămâni ca ultima jumătate de an și ești gata, Oleg. Fără serviciu, fără casă, și bun de plată pe de-asupra.

Zigreanu avusese grijă să treacă în contract, pe lângă suma frumușică pe care i-o dăduse drept avans, și niște despăgubiri pe măsură, pentru cazul în care ar fi apărut întârzieri. "Acum să nu credeți că v-aș suspecta de reacredință, domnule Istrat" îi spusese acesta frecându-și palma dreaptă de reverul sacoului. "Dar știți cum se întâmplă uneori, pânzele refuză să fie umplute cu ce trebuie, între timp banii din avans se duc, iar clientul rămâne cu buza umflată". Oleg nu știa, el desena același lucru încă din copilărie și până atunci nu dăduse greș niciodată. Cât de greu putea fi să schimbe doar dimensiunile astfel încât să se potrivească în spațiul larg și gol de deasupra barului clientului său?

Așa apăruse în viața lui Maruza. Numele, pentru că voalul acela alb, unduindu-se fără niciun sprijin în aer, era de multă vreme deja.

Oare se pregătește să formeze numărul?

Trase cu ochiul la telefonul fix din hol, apoi la minutarul care împărțea în două jumătăți egale chipul starletei, așeză ibricul umplut până în buză peste grătarul metalic al aragazului și aprinse ochiul. Apa de pe fundul vasului sfârâi îmbrățișată de foc și se întinse, ca o hartă cărămizie, peste emailul ciobit.

Sau o să lipsească și azi?

Ca și ieri, alaltăieri și în toate celelalte zile ale ultimelor două săptămâni. Dumnezeule, parcă trecuseră ani de când nu mai primise un semn de la ea! De când se tot zbătea ca o pasăre prinsă în laț, neputincios în fața pânzelor goale; orbit de imaginile ce i se dezveleau doar pe jumătate pentru ca, o clipă mai târziu, să se topească în negru; surd și mut de la atâtea chemări rămase fără răspuns; amorțit de dor. Oleg nu încercase vreodată droguri, nici măcar din cele ușoare, dar își închipuia că niciuna dintre stările care îl încercaseră în ultimul timp nu i-ar fi fost străină unui toxicoman aflat în sevraj. Telefoanele Maruzei erau drogurile lui. Cu administrare auditivă, câte jumătate de oră în fiecare zi, timp de trei ani și douăzeci și opt de săptămâni. Adică 645,5 de ore; 26,8958 de zile. Simplul calcul, făcut în grabă pe un colț de planșă, era suficient să îi dea amețeli. Cum devenise, oare, jocul ăsta de-a tăcutul la telefon o constantă în viața lui?

La început, luase totul ca pe o glumă de puști plictisit, dar nu cu trimiteri la rubedenii defuncte, cum se obișnuiește în astfel de situații, ci cu răbdare și calm. Nu țipase, și nici nu amenințase că află cine este și îl pârăște părinților, ci îl tratase cu aceeași monedă, tăcând chitic, în speranța că astfel celălalt se va plictisi și îl va lăsa în place. Dar celuilalt trebuie să îi fi plăcut aranjamentul lor tacit întrucât continuase să îl sune zi de zi, cu aceeași regularitate. Iar Oleg, deși fusese de câteva ori tentat să nu îi mai răspundă, constatase că, după aceste coversații mute, avea mai mai multă inspirație și spor la desen ca niciodată, ca și cum tăcerile lor reușeau să îi trezească la viață creativitatea amorțită.

Ajunsese, astfel, să aștepte cu nerăbdare aceste întâlniri și să fie tot mai curios în privința misteriosului personaj care, zi de zi, era nelipsit din gândurile și tăcerile lui. Compania de telecomunicații i-a spulberat orice speranță de a-i afla identitatea, întrucât în evidențele lor nu figura niciun apel primit în intervalul 10-10:30. Dar Oleg avea propriile lui arme de a-l găsi - deducția și imaginația. După o vreme, ajunsese la concluzia că nu avea cum să fie un puști, puștii se plictisesc repede, își găsesc alte preocupări, își fac prieteni și, mai ales, nu tac nicio clipă. Trebuia să fie altcineva, cineva care să aibă motiv să își ascundă vocea. Atunci a început să își imagineze în locul puștiului o femeie acoperită din cap până în picioare de un văl alb, vaporos, prin care îi putea citi formele trupului tânăr, dar niciodată chipul. Iar dacă nu avea cum să îi vadă fața, atunci i se păruse normal ca nici vocea să nu i-o poată auzi, deși de multe ori se întrebase dacă nu cumva admiratoarea lui era într-atât de urâtă, așa cum numai domnișoarele bătrâne de la fisc pot fi, încât se temea ca nu cumva hidoșenia să i se citească în glas. Dar Oleg știa că ea nu putea să aibă un asemenea defect și nici un altul. Nu și după ce se convinsese de perfecțiunea imaginilor pe care i le inspira tăcerea ei. Oamenii urâți mistuie perfecțiunea, nu o hrănesc.

De aceea îi și spusese Maruza. Numele aducea oarecum a muză, fără ca totuși să îi atribuie aceleași capricii pe care poeții le imputau în versurile lor.

Muza lui era punctuală.

Muza lui era statornică.

Și Maruza era tăcere. Pipeta care îi picura în urechi semințele fierbinți ale imaginației. Visul pe care îl strângea în brațe când cearșafurile i se plimbau, reci, peste pielea nădușită.

Bâzâitul monoton al telefonului îl făcu să înghețe în loc. Miile de ipoteze, scenarii și superstiții improvizate se împrăștiară ca un stol de prepelițe amenințate cu pușca. În locul lor rămase un singur nume. Un geamăt. Un țipăt izolat de pasăre speriată. Un strigăt de triumf: Maruza! Bineînțeles că avusese dreptate să se încreadă în ea! Se năpusti în hol, la timp pentru a ridica receptorul înainte de cel de-al treilea apel. Trase aer în piept, apropie melcul de ebonită de urechea dreaptă și se pregăti să asculte o tăcere care transcede ființa.

— Bună dimineața. Cu Oleg Istrat, artistul, vă rog.

Vocea groasă, lipsită de inflexiuni, care picura din receptor, promitea orice, mai puțin tăcere.

— Eu sunt, reuși să îngaime Oleg după ce înghiți amestecul acid de bilă și sucuri gastrice ce i se urcase în gât.

— Mă bucur să vă aud, maestre. Cum stați cu lucrarea, e gata sau încă mai faceți retușuri?

Un dragon cu ghimpi zvâcni în stomacul lui Oleg când îl recunoscu pe avocatul Comșa. Nenorocitul nici măcar nu catadixea să se prezinte, pur și simplu trecea la întrebările indiscrete. Nu îi putea mărturisi în ce stadiu se aflau pânzele, dar nici nu putea înflori prea mult, în caz că domnul Zigreanu ar cere să vadă ce a lucrat până atunci. Cel mai sigur era un răspuns neutru, precum aberația standard pe care învățase să o spună la ședințe pe vremea când lucra în corporație.

— Totul este conform planului, spuse cu buzele larg întinse într-un simulacru de zâmbet.

Zâmbetul nu se vede prin telefon, dar se simte - asta tot din corporație o învățase.

— Pânzele vor fi livrate la timp.

Sper. Dacă nu, am încurcat-o.

— A, bine… Comșa, de obicei atât de sigur pe el, părea să ezite. Deși mă tem că, din acest moment, sunt ultima grijă a clientului meu.

Oleg se încruntă. Ce voia să însemne asta, că Zigreanu, după ce îi promisese marea cu sarea, îl lăsa cu ochii în soare? Și el ce-o să facă de-acum încolo? Fără serviciu, fără clienți, fără bani. 'tu-i mama mă…

— Domnul Zigreanu a decedat azi noapte la orele 1:30, reveni Comșa pe un ton neutru, profesional. V-am sunat să vă aduc la cunoștință că sunteți...

Dacă ar fi primit o lovitură în moalele capului în timp ce dormea, Oleg nu s-ar fi simțit mai confuz. Nu-i trecuse niciodată prin minte că, în cei patru ani în care trebuia să finalizeze lucrarea, unul dintre ei ar putea muri. Se gândise la amânări de termene, la anulări, la înșelăciuni, falsuri și la tot soiul de escrocherii, din partea celorlalți, desigur, doar el era om cinstit, de cuvânt, dar niciodată nu crezuse că moartea le va strica tot aranjamentul. Cu atât mai puțin cea a lui Zigreanu, care îi lăsase impresia unui om strașnic, sănătos.

— Stați așa, cum adică a decedat?

— Un accident de mașină. Foarte urât. Din fericire, dacă îi pot spune astfel, a decedat pe loc.

Oleg nu știa ce să spună. Niciodată nu se pricepuse la cuvinte, cu atât mai mult în astfel de situații stânjenitoare în care i se aducea la cunoștință moartea unui om. Poate că, dacă Zigreanu i-ar fi fost rudă sau prieten, ar fi stors câteva suspine și ar fi mormăit niște încurajări pentru Comșa, dar așa nu vedea de ce s-ar preface afectat. Avocatul oricum nu părea genul care să guste asemenea sensibilități, iar el avea o situație de clarificat.

— Și, atunci, ce-o să se întâmple? Ce facem cu tablourile, cu… banii?

— Asta încercam să vă spun adineauri, când m-ați întrerupt. În urma morții domnului Zigreanu, contractul încetează. Veți primi alocația aferentă lunii în curs, iar cu tablourile n-aveți decât să faceți ce voiți. Moștenitorii nu au nevoie de ele.

Urmă un șir interminabil de citate din legi, de nume și situații, pe care Oleg nu le înțelegea și nici nu îl interesau. În mintea lui se procesa, în buclă, un singur gând. Chiar scăpase de orice obligație față de Zigreanu? Sigur, nu era niciun motiv de bucurie să rămână fără prima lunară, dar dacă trăgea tare și finaliza pânza ar fi putut s-o vândă la treime din prețul pe care i-l oferise fostul lui client. Ar fi avut bani să trăiască binișor mult timp, lucrând doar când avea chef, fără să mai fie constrâns de reguli și termene limită. Oftă ușor, cu aerul unui maestru de renume internațional care i se adresează unui acolit. Când o faci pentru bani, arta este precum slujba în corporații. Un compromis. Ori el, Oleg Istrat, nu mai avea de gând să facă vreunul. Îi ajunseseră cele de până atunci. Va fi un exemplu de succes pentru toți corporatiștii frustrați care stau în cuburile lor de sticlă și oțel, prost aerisite și prost luminate, visând la tot ce ar fi putut face dacă ar fi fost liberi. Va fi...

Declicul îndepărtat îi întrerupse șirul gândurilor, făcându-l să își îndrepte atenția spre interlocutorul său.

— Alo, domnule avocat, mai sunteți acolo?

Primi drept răspuns doar un șir nesfârșit de fâșâituri și cârâieli. Iar printre acestea, din când în când, se strecura o respirație hârâită. Ca și când cineva, conectat la un aparat esențial pentru propria supraviețuire, s-ar fi zbătut să trăiască. Sau să moară.

Ascultă cu atenție, întrebându-se dacă era cazul să își repete întrebarea sau să lase pur și simplu telefonul în furcă. Totuși, avea senzația că sunutel celălalt, respirația, începea să capete o frecvență diferită, mai puternică. Hârâitul se transformase într-un punct sonor ce răzbătea cu stridență printre cârâituri. Apoi nu se mai auzi nici acesta. Acum ar fi fost momentul potrivit ca în mintea lui Oleg să se facă liniște, să așeze receptorul în furcă, să stingă focul de sub ibric, să își tragă în jos manșetele pantalonilor, să îmbrace haina din cuier și apoi să se ducă în prima bodegă pentru a-și îneca amarul. Dar previzibilul este doar pentru lași și defuncți. El era doar un ghinionist.

— Bună dimineața, Oleg. O voce străină i se împletici printre gânduri precum tocul înalt al unui pantof de damă într-un covor mițos. Ce mai faci, ce mai zici, cum mai...

Oleg depărtă receptorul de ureche și îl privi nedumerit. Nu își amintea să îl fi pus în furcă după discuția cu avocatul și apoi să îl ridicat din nou, când îl sunase altcineva. Dar trebuie să o fi făcut, de vreme ce un necunoscut îi vorbea acum prin el. Îi auzea vocea repezită țâșnind în fraze scurte prin fantele înguste, împletindu-se apoi cu respirația lui întretăiată. Apropie receptorul de ureche, încercând să înțeleagă ceva din puhoiul de cuvinte ce păreau să îl împresoare din toate părțile, dar tot ce putu să audă era tăcerea. O tăcere perfectă, ca o cădere într-un lac al uitării. De acum nu mai era singur.

— Maruza, șopti iar numele pe care îl repetase ca pe o rugăcine ani la rând îi lăsă o dâră vâscoasă pe buze.

— Nțțț, plescăi într-un fel neplăcut vocea. Vremea tăcerilor a trecut, Oleg. Ți-ai făcut datoria și ai pictat tablourile, acum trecem la nivelul următor. Mă auzi, Oleg?

Ar fi auzit-o și un surd, atât de tare îi suna glasul acela în ureche, iar Oleg își dădu seama că, de fapt, vocea turuise într-una și doar intervenția lui o făcuse să se oprească, pentru un scurt timp.

— Nivelul următor, repetă aceasta. Te-aș sfătui să te așezi comod într-un fotoliu, să-ți torni o cafeluță sau o tărie, da, s-ar putea să ai nevoie de un întăritor, și să mă asculți cu atenție. Vreau să…

— Ba n-o să vrei nimic! Cine ești tu, cucoană, să-mi spui ce să fac? De unde-mi știi numele? De ce mă suni?

— Of, Oleg, Oleg, cum nu ești tu atent… Noi doi am făcut o înțelegere acum niște ani, în bodega aia infectă de la subsol, îți mai aduci aminte?

Cum să nu?

Contractul ăla îl transformase dintr-un robot corporatist cu software-ul depășit de generațiile mai noi într-o "tânără speranță a picturii moderne", cum îl numise clientul lui. Mare noroc avusese atunci, să se nimerească Zigreanu chiar la masa de lângă el și să îi remarce desenul pe care îl făcuse în joacă, pe spatele unui pliant electoral. Bărbatul s-a băgat în seamă lăudându-i talentul, i-a cumpărat o bere și a început să-l iscodească despre tot soiul de lucruri: unde lucrează, cât câștigă, unde stă și cu cine, dacă e mulțumit cu viața lui, dacă s-a gândit vreodată la o carieră în domeniul artistic și altele care, dacă ar fi ajuns la urechile cui nu trebuia, i-ar fi schimbat peste noapte statutul ocupațional din trepăduș în șomer. Noroc cu halbele pline ce i se perindau pe sub nas, ele îl convinseseră pe Oleg că partenerul lui de conversație era cea mai bine intenționată persoană de pe planetă, astfel că îi povestise aceluia tot ce avea pe suflet, inclusiv frustarea lui, că serviciul îi sorbea tot timpul, iar mediul arid în care lucra - toată creativitatea. Zigreanu i-a ascultat cu atenție perorația, apoi a vorbit la rândul lui, ceva despre teamă și imprevizibil, despre riscuri și sacrificii, despre libertate și oportunități, despre faimă și bani, a mai comandat un rând de bere și i-a vârât sub nas contractul. "Citește-l cu atenție și veți găsi în el răspunsuri pentru toate problemele care vă macină".

— Vrei să spui că ești…

— Zigreanu? Umbra unui zâmbet se strecură în cealaltă voce. Să zicem, poate, în anumite condiții....

— Să zicem? Asta-i bună! Doar ce-am vorbit cu avocatul, Zigreanu-i mort. Nu știu cine ești și ce vrei de la mine, dar nu ți-ai găsit prostul!

Trânti receptorul în furcă și-și trosni degete în pumni. Parcă toată lumea o luase razna astăzi, niciunul nu se recomanda la telefon, niciunul nu făcea un minim efort, dar de vorbit în dodii, vai, ce se mai pricepeau.

Nu prea știi ce-s alea bune maniere, nu-i așa? Vocea continua să-i șuiere în urche. Și nici recunoștința…

Ce naiba, o luase razna? Tocmai încheiase convorbirea, receptorul era la locul lui în furcă, doar îl vedea cu ochii lui. Să fi fost din pricina lui Zigreanu? Pentru mai multă siguranță, deconectă aparatul de la priză.

Să știi că nu rezolvi nimic făcând pe nebunul, o auzi din nou, de astă dată cu ambele urechi, ca și când ar fi fost acolo cu el, în hol.

Se răsuci de câteva ori în loc, privi peste umăr, după fotoliu, sub măsuța de sticlă a telefonului. Dădu peste câteva cutii de carton desfundate și, accidental, peste niște resturi de hrană cărate din bucătărie de gândaci. Iar vocea aia, arde-o-ar focul, continua să-l schimonosească fără rușine. Râdea când se știa căutată, chicotea când îl simțea iritat și neputincios, dar când el se oprea, tăcea și ea.

Oleg trase aer în piept. Dacă apuc să număr până la trei înainte s-o aud din nou, o să dispară definitiv.

Unu... doi... trei...

Liniște.

… patru... cinci…

Hai că a plecat. Oleg nu își amintea să se fi așezat în fotoliu dar, întrucât se trezise întins cât era de lung între pernele confortabile ale acestuia, făcu un efort să se ridice. Neîndemânatic, cu una dintre mâini răsturnă un pahar.

Un miros, înțepător, de băutură spirtoasă îi asaltă nările. Ce naiba, de când se apucase să bea tării?

Nu, drăguțule, nu pot să plec sau să vin când vrei tu. Ți-am promis că o să am grijă de tine și am de gând să îmi respect cuvântul. Trebuie să facem ceva cu pânzele alea...

— Pânzele sunt ale mele. Eu le-am pictat și avocatul a spus că sunt degrevat de obligații. Nu-i treaba ta ce fac cu ele.

Sigur că sunt ale tale, drăguțule. Numai că, vezi tu, cum să-ți spun să nu te superi, cele mai multe sunt de nivel mediu, cu greu le-ai numi opere de artă.

Asta era bună! Mai întâi îi pătrunde, numai dracu' știe cum, cu forța în gânduri, apoi începe să arunce, fără niciun scrupul, cu noroi în talentul și munca lui. Păi, bine, măi fraților, dacă era un artist așa prost, cum insinua chestia asta care vorbea în dodii, de ce îi mai dăduse Zigreanu o gălăgie de bani pentru niște tablouri pe care nici măcar nu le văzuse? De prost în niciun caz.

— Ia mai taci, cață, ce știi tu despre artă?

Mai nimic, recunoscu vocea cu un chicotit. Eu sunt… artă. Ceea ce înseamnă că întotdeauna se va găsi câte un deștept care să pretindă că mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi, să caute înțelesuri ascunse în spatele fiecărui gest, să mă catalogheze, să mă disece, să mă vândă și să mă cumpere, să își sperie copiii cu numele meu, să își ia la mișto prietenii, să își pună eșecul în cârca mea, să mă arunce în foc când mai ajunge câte un zănatic la putere sau să mă urce pe un piedestal când are ceva de câștigat din asta. De preferință bani sau faimă. Iar tu, în stilul ăsta, nu ai să obții nici una. Vocea tăcu pentru o jumătate de clipă. Mediocritatea și anonimatul sunt cel mai mare dușman al artistului, Oleg. Al tău. Dacă în privința primeia, fără supărare, nu poți face mare lucru, zarurile fiind deja aruncate, cu cea de-a doua poți jongla cum vrei tu.

— Merci pentru compliment, spuse Oleg încercând să-și verse veninul ce-i clocotea sub piele.

Trebui să le faci scrum, Oleg. Dacă vrei ca munca și talentul tău să nu fi fost irosite, va trebui să faci sacrificiul ăsta. Știu că ți se pare de neînchipuit, strigător la cer, oricum vrei tu să-i zici, dar o să-mi mulțumești mai târziu. Când numele tău va fi pe buzele tuturor, câteva pânze distruse în incendiu or să ți se pară tot la fel de importante ca desenele în relief pe hârtia igienică. Înțelegi ce spun?

Înțelegea, că doar nu era prost. Pânzele lui erau bune să te ștergi undeva cu ele. Gândul îl râcâi nițel prin măruntaie, ca un bondar prins într-un borcan de sticlă, apoi se potoli. Ei și, ce? Hârtia igienică de bună calitate costa o groază de bani.

— De ce, Doamne iartă-mă, să le ard când pot să le vând? Poate că n-aș lua cine știe ce pe ele, dar măcar așa aș scoate ceva bani de mâncare.

Și te gândești, probabil, că ți le cumpăr eu.

Sincer, nu. Nu se gândise niciodată la un cumpărător cât timp îl avusese pe Zigreanu. Dar acum, că protectorul său murise și contractul nu mai era valabil, nu prea știa de unde să găsească unul. O fi fost și pentru aceștia un raion special la hipemarket? Dai pe ei un leu, ei îți dau zece.

Dragule, hai să-ți spun o chestie. La fel ca tine sunt cu sutele de mii în lumea asta mare, toți talentați, toți muncitori, toți  vizitați de muze, da, și ei, doar nu credeai că ești tu mai cu moț, se rățoi vocea când Oleg încercă să își exprime indignarea cu privire la privilegiile inspirației, toți cu stiva de tablouri în pivnițe, așteptând cumpărătorii. Cum ai de gând să îți vinzi tablourile dacă nu reușești cumva să ieși în fața lor, să te faci remarcat? Sau, te-ai răzgândit între timp și vrei să rămâi un anonim pentru tot restul vieții sau, poate, cine știe?, și aici vocea îi scăzu la o intensitatea insuportabilă, să te întorci în corporație...

— Doamne ferește! Oleg nu avea o relație prea clară cu divinitatea, dar făcu totuși o cruce și ridică o privire rugătoare spre tavanul gălbejit. De ce să se întoarcă? Abia scăpase de postul ăla plicticos de secretar al departamentului financiar.

Ferește, ferește, dar numai pe cei care merită. Tu ce zici, Oleg, meriți?

Bărbatul oftă. Îl scotea din minți felul acesta al vocii de a pune întrebările, de a răsuci fiecare frază și fiecare cuvânt astfel încât ajungea să se simtă ca un elev cu lecția neînvățată.

— Și dacă merit ce, e treaba ta? Ești îngerul meu păzitor?

Vocea doar râse, iar râsul ei era adânc și rece ca o fântână în inima deșertului.

Zigreanu a murit și, odată cu el, șansa ta de a scoate capul în lume. Cunoștea tot soiul de oameni sus-puși, politicieni, ambasadori, vreo doi șefi de stat. Dintre aceștia sigur s-ar fi găsit vreunul să-ți dea o comandă importantă, poate să te recomande și altora. Dacă ar mai fi trăit un an. Dar nici noi nu ducem lipsă de resurse și astfel o să-ți vezi visul împlinindu-se. Pictorul Oleg Istrat...

— N-o să distrug atâția ani de muncă pentru… pentru deșertăciunea asta. Cu fiecare cuvânt pe care îl spunea, Oleg simțea că se sufocă de indignare și că următorul i-ar putea aduce temutul sfârșit. Și în anonimat pe deasupra.

Ei, nu sunt chiar așa de mulți, spuse vocea pe un ton blând, că doar n-oi fi prost să dai foc la toate tablourile. Nu, drăguțule, pe unul o să-l pui bine, ca să ai cu ce deveni faimos apoi. Gândește-te numai cât mister va fi în jurul unicului tablou care a scăpat, ca printr-o minune, intact din apartamentul carbonizat până la beton. Ah, parcă și văd titlurile tabloidelor - Acesta este tabloul care...

— Ești dusă, mârâi Oleg, dar vocea nu părea să se sinchisească de el.

— Ia-o pe Maruza și ascunde-o în beci până când vin pompierii și încep să scoată lucrurile de prin casă. Apoi, când toată lumea este ocupată să caște gura sau să stingă focul, tu strecori tabloul printre vechiturile arse și te-apuci să joci teatru. Vai, comoara mea, ați găsit-o, mi-ați salvat tabloul... de-astea. La cum te simt, nu cred că ai nevoie de lecții, chicoti vocea. Bun, acum fuga în beci cu tabloul, apoi, când vii, iei cutia cu chibrituri și…

Oleg își astupă urechile cu mâinile.

— Taci, șarpe!

… aprinzi câteva bețe, continuă vocea pe un ton impasibil ca și cum ar fi citit lista de cumpărături. Le lași să cadă în balta de spirt pe care ai făcut-o adineauri, când ai dat peste sticlă. Cutiile de carton de sub masă ar trebui să fie de…

— Taci, te rog!

Dacă mă rogi, spuse vocea și făcu o scurtă pauză, cam cât i-ar lua unei femei să-și întindă rujul pe buze. De fapt, Oleg putea băga mâna în foc că asta și făcuse Maruza, sau Zigreanu, sau cum i-o fi spunând, fiindcă atunci când reveni glasul îi lăsă o senzație lipicioasă în urechi. Te las, atunci. Știi ce ai de făcut. Fii calm și-o să iasă bine.

Bărbatul strânse din ochi, smuci din cap, bătu aerul cu brațele, ca și când s-ar fi pregătit să înghită o doctorie amară. Nu avea cum să iasă bine. Dar calm trebuia să fie, da.

Pentru el, pentru tablouri, pentru Maruza.

Adio, dragă Oleg, i se păru că aude, în timp ce deschidea ușa dormitorului, o voce stângace, ca și cum abia acum învăța să vorbească, o să-mi lipsească tăcerile noastre.

*

"Zi de zi la ora zece" este o scurtă intruziune în vecinătatea lumii materiale, a verificabilului, adică în acea parte a minții noastre gata oricând să vadă potențialul în imposibil. Un flash cu unelte fantasy care ne aduce în fața plăcerii noastre vinovate de a crede în magia pactului, a contractului. 

Xenia NEGREA