OPTm
nr.crt.

Du-te la Tomșa!

 

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii. 

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit. 

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii. 

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre "legalizarea" marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș machiguenga. 

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea. 

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic "primordial", un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică. 

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste. 

Toate aceste "enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în "Noiembrie, iepuri mecanici" ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în "O vizită la 1925", o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar "Mica Românie" se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse. 

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Copyright © fictiunea.ro