Despre aromâni se spune că sunt buni păstori, negustori, meșteri, oameni de cultură, însă locul lor este la munte. Iată că pe unii luptători anti-otomani, numiți armatoli, destinul i-a purtat pe mare.

Nicu Ceara (sau Tsaras, cum i-au spus grecii), născut aproximativ în anul 1771, era fiu și nepot de armatoli. Familia lui se trăgea din Samarina (Munții Pind), dar se așezase în satul Blața. Tatăl lui, Panu Ceara, a haiducit în Olimp. Bunicul lui matern, Panu Zidru, era armatol din Vlaho-Livadi, împreună cu fiul lui, Fotu. După moartea lor, ginerele a preluat comanda cetei de haiduci. 

Nicu a făcut școală grecească, la mănăstirea Olympiotissa, fiind un elev bun. Poate ar fi studiat mai departe și s-ar fi îndreptat spre o carieră preoțească sau administrativă, însă tatăl lui, atacat pe neașteptate într-o noapte de oșteni albanezi, îi ceru ajutorul. Au pregătit împreună un manechin îmbrăcat în hainele armatolului și l-au aruncat de la o fereastră. Asediatorii, crezând că e căpitanul de haiduci, care încearcă să scape, își descărcară toate puștile în el, iar tatăl și fiul, deghizați în păstori săraci, își făcură drum printre albanezii care se retrăgeau, victorioși, reușind să fugă. Așa a pornit Nicu în haiducie, urmat, peste câțiva ani, de frații lui, Hristu și Calin (sau Calinikos, cum i-au spus grecii).

Când Panu Ceara a căzut în luptă, Nicu a trecut la comanda cetei, devenind unul dintre cei mai cunoscuți căpitani de haiduci din Thesalia. Vestitul Ali Pașa din Yanina, unul dintre dușmanii principali, nedovedindu-l pe Nicu prin forța armelor, încercă prin viclenie. Îl invită la discuții, să se împace, însă, pe drumul de întoarcere spre casă, pașa pusese asasini, să se asigure că nu mai ajunge înapoi la ceata lui. 

Nicu bănuise uneltirea. Plecă pe alt drum, deghizat, din nou, în cioban. Ali Pașa, supărat că îi scăpase, trimise alți asasini după el, în Olimp. Înștiințat, căpitanul, frații lui și trupele lor fugiră în sud. 

Împreună cu alți armatoli, printre care Cazaverni și Iani Stati din Valtu, echipară fiecare câteva corăbii, luptând împotriva turcilor, în marea Egee, cu tactici de corsari. Atacau atât navele menite aprovizionării oștilor lui Ali Pașa, cât și celelalte nave turcești. Corăbiile lui erau vopsite în negru și cu pânze negre, nu numai ca să stârnească spaima corăbiilor dușmane, ci și ca să poată ataca pe întuneric. Mica flotă a lui Nicu Ceara deveni spaima turcilor. 

La vremea aceea, corsarul avea cam treizeci și cinci de ani. Cronicile îl descriu înalt, zvelt, impunător, frumos la față, cu privire pătrunzătoare și un aer nobil, puțin sălbatic. Limbajul, manierele, ideile lui oglindeau cultura dobândită în adolescență.

Amiralul rus Siniavin îi scrise, să organizeze o întâlnire în insula Tenedos. Reuniunea din 1807 a vizat o alianță a armatolilor din munți și de pe mare pentru a da ajutor prințului sârb Caragheorghe, în lupta împotriva turcilor, până la sosirea oștilor rusești. 

După o reuniune a armatolilor în insula Skopelos, cinci sute dintre ei au debarcat în Katerini, la poalele Olimpului, pornind spre Serbia. Turcii au aflat și i-au urmărit. Nicu Ceara lupta călare, în viteză, cu șapte dușmani. Au avut loc mai multe bătălii, însă nu au reușit să-i înfrângă până la cea de pe râul Strimon, lângă orașul Pravi sau Praușta, unde oștile turcești care îl urmăreau primiră întăriri, ajungând la opt mii de oameni împotriva a câteva sute de haiduci. După trei zile de luptă, învingător, deși cu pierderi de 370 de oameni, Nicu Ceara intenționa să-și continue drumul, când a aflat de încheierea păcii între țar și sultan. Se întoarseră în Skopelos. Alături de el și alți armatoli corsari, trădați de ruși, se hotărâră să continue lupta singuri, hărțuind navele turcești. 

Ali Pașa, căruia îi tăiaseră aprovizionarea trupelor, s-a jurat să înece în sânge Olimpul. Tesalia fu inundată de oști turcești. Alianța armatolilor luptă cât putu pe uscat, apoi se retrase pe corăbii. 

Nicu Ceara își uni forțele cu Iani Stati, amiral al flotei de corsari, fiind numit al doilea la comandă. Aveau 70 de corăbii, împărțite în 10 divizii. În câteva luni, au tăiat orice comuncație pe marea Egee și pe lângă coasta Asiei Mici. Atacară și porturile locuite în majoritate de turci.

Sultanul ceru Patriarhului să afle cauza revoltei. Lămurindu-se că motivul principal erau cruzimile lui Ali Pașa, sultanul ordonă să fie repuși în drepturi, în locurile lor de baștină. Pașa din Yannina, nerespectând firmanul, își continuă răzbunarea. Prin viclenie și trădare, reuși să prindă pe fiecare căpitan de haiduci separat, înconjurându-i cu oști numeroase. Îi ucise pe toți.

Nicu Ceara rămăsese pe mare. Patriarhul, din ordinul sultanului, îi conjură pe toți armatolii corsari să renunțe la luptă. Unii acceptară. Alții, în frunte cu Nicu Ceara și Thymio Vlahava, se împotriviră. 

La o debarcare în Litohoro, la poalele Olimpului, oamenii lui s-au încăierat cu trupe albaneze. Auzind împușcăturile, Nicu coborî de pe navă, să li se alăture. Albanezii au luat-o la fugă. Superstițioși, îl credeau invulnerabil, că are talisman de la Muntele Athos, să-l ferească de glonț. 

Unul singur, aflat la pândă, îl avu în cătare pe drumul de întoarcere spre corabie și trase. Rănit de glonț, Nicu Ceara se stinse în câteva zile, în anul 1807. Fu îngropat de echipajul lui în insula Skyros. Multe săptămâni după moartea corsarului aromân, corăbierii turci pândeau corăbiile negre, necrezându-l mort. Frații lui mai mici, Calin și Hristu, au supraviețuit, haiducind în Olimp, și s-au remarcat în luptele din 1821.

Armele de foc și sabia lui Nicu, văduva le-a păstrat pentru fiul lui, mic atunci, Panaioti Ceara. Acestuia, la școala grecească, i-au schimbat numele în Tsaropoulos. În anul 1869, locuia în nordul Greciei, în Atalanti. Nu a atins gloria tatălui, unchilor, bunicului și străbunicului.