Ne tot plângem de răspândirea necontrolată a tuturor formelor de subcultură care ne-au invadat televizorul, radioul sau rafturile de bibliotecă, de parcă toate acestea ar fi produsul ignoranței, diletantismului ori aplecării înspre divertisment facil ale consumatorului exclusiv contemporan. Uităm însă că, lăsându-ne pradă unui paseism deseori nejustificat, cultura junk face parte din realitatea imediată a omului de secole întregi. Partea paradoxală e că acest tip de cultură minoră a servit ca mediu optim pentru unul dintre cele mai fascinante personaje ale literaturii universale, în timp ce romanul care îl are în centru este poate prima operă (post)modernă din istoria umanității. Sau cel puțin asta e percepția lui Salman Rushdie despre Don Quijote, care servește ca model pentru structura celei mai recente cărți semnate de el, carte care s-a aflat în 2019 pe lista scurtă a Man Booker Prize. 

Quichotte – în absența momentană a unei traduceri oficiale în limba română a cărții, voi folosi titlul original – este, într-adevăr, o carte minunată și nu doar pentru că reușește să creeze o replică extrem de convingătoare a personajului lui Cervantes în perimetrul contemporaneității noastre, ci și prin faptul că marchează oarecum, într-o narațiune alertă și profund umană, un fel de summum al obsesiilor tematice ale autorului, trecut prin filtrul unei virtuozități narative impresionante. Altfel spus, Quichotte pare a fi punctul de convergență între realismul magic și preocupările pentru forma romanului unei identități naționale manifestate în Copiii din miez de noapte, fascinația în fața mecanismelor narative moderne ce jonglează cu reinterpretări ale literaturii orale așa cum se vede, de pildă, în Harun și marea de povești și cosmopolitismul unui roman precum Furie sau mai recentului volum Casa Golden. 

Astfel, pe cât de dinamică și fluidă este textura cărții ce are în centru acest avatar al personajului cervantesc, pe atât de complexă se dovedește structura lui Quichotte care își propune să fie un roman hibrid total, în sensul postmodern al termenului. Mai precis, Salman Rushdie cuprinde în același perimetru ficțional, reciclând rețete narative prestabilite, un roman de aventuri cu nuanțe picarești, un bildungsroman on the road, o cronică de familie, un roman de dragoste vecin cu soap opera, o satiră socială, un thriller, un roman de spionaj și un roman SF-fantasy cu pete de absurd. În același timp, Quichotte este un metaroman ce se scrie odată cu actul lecturii, pendulând în permanență între două universuri concentrice care inversează, pe rând, raporturile de forță între (meta)ficțiune și (meta)realitate, pentru a ingurgita referințe literare, astrologice, ezoterice, cinematografice, medicale, filozofice, dar și concepte ce țin de inginerie, sport, chimie, fizică, psihologie ori media. Toate acestea se dizolvă în scene variate, percutante și savuroase ce surprind fie nașteri miraculoase ale unor persoane care apar din neant, fie scene de un realism murdar ce surprind acte de xenofobie ori de violență domestică, fie spații ce funcționează după principiile unei piese ionesciene – Ionescu însuși incarnându-se într-unul dintre personajele acestei odisee. Acest exces aparent intimidant de referințe, concepte și jocuri intertextuale este, de fapt, o trăsătură definitorie atât a protagonistului, cât și a universului în care locuiește sau, mai precis, de care este locuit. Quichotte-ul lui Rushdie este, deci, produsul unei lumi copleșite de o mass-medie intoxicată de talk/ reality show-uri și teorii ale conspirației, de seriale catchy și de chick lit, de scandaluri mediatice și de paradisuri artificiale, de personalități ce suferă de vedetism și (falși) profeți ce îmbracă hainele unor influenceri. 

În ciuda acestui haos care lărgește și mai tare vidul spiritual al unei lumi aflate în iluzoria căutare a Visului American – apropo, acțiunea se petrece într-o Americă relativ recentă – marile pasiuni își păstrează aceeași puritate romantică, asigurând paralelismul corespunzător între referentul livresc originar și prezentul romanului de față. Astfel, noul hidalgo este un comis voiajor de origine indiană consumat de iubirea absolută pentru starul TV Salma R – un avatar al lui Rushdie însuși? –; la fel, pasiunea sa pentru televizor coroborată cu pedanteria unui gentleman de modă veche se manifestă în discursuri flamboaiante motivaționale ce reciclează formule miraculoase ale fericirii. În același timp, acest Quichotte este un adept tandru al parenting-ului, ale cărui principii le folosește pentru a-și ghida fiul mai mult sau mai puțin imaginar – noul Sancho – înspre găsirea propriului adevăr spiritual, fără să conștientizeze că povestea lor este redactată de mâna unui scriitor pentru care, la rândul său, ficțiunea, fie ea și mediocră, este singurul mod de a se salva. Depărtându-se doar la un nivel superficial de structura esențială a personajului cervantesc, protagonistul lui Rushdie bifează acea tipologie a nebunului frumos și curat care, inconștient sau nu, înlătură umbrele înșelătoare ale epocii sale mediatice cu propriile arme, idolatrizând cu convingerea martirului idealul unei frumuseți perfecte ce capătă concretețe tocmai prin forța fascinației sale.

La finalul lecturii, este greu de spus care pare să fie părerea lui Salman Rushdie despre cultura junk a epocii noastre – un rău mai mult sau mai puțin necesar sau inevitabil ori o formă de escapism? De altfel, tendința de a cataloga drept ridicol un personaj care se naște dintr-un context cultural pe care autorul însuși îl consideră derizoriu este o consecință firească. Dar, de fapt, asta e adevărata esență a lui Quijote – un ridicol ridicat la nivel de sublim. Indiferent de epoca sau de spațiul care îi va găzdui viitoarele avataruri.