Sora Ratched face toate acestea de îndeajuns de mult timp. În profesia ei, ceea ce-i diferenția pe cei cu slabe șanse de succes de cei care își ating fără greș obiectivul stă în abilitatea de a-l citi pe cel din fața ta. De a-l descoase cu grijă și a asculta ticăitul rotițelor lui. "Ascultă, ascultă bine și mergi în tandem cu ele. Mișcă-le apoi, ușor, cu grijă, către tine și acum fă-le să se ghideze după tine." Toate acestea veneau într-adevăr dintr-o afinitate îndreptată către om, empatie, poate chiar o ușoară formă de hipersensibilitate prezentă încă din copilărie. Nimeni nu putea dezgropa urme de minciună în altruismul său sincer. Același altruism a îmbrăcat-o în toamna anului 1962 în uniforma de asistentă medicală și într-adevăr, același altruism a adus-o astăzi în fața ușii  Nr. 4 de pe Strada Macilor.

Cunoștea deja tipologiile celor care aleg să îi deschidă ușa. Chipuri străvezii cu mâini timide care abia lasă bule de spațiu să se strecoare între rama ușii și cadru, ochi îngropați de sprâncene îmbrățișate de scepticism, ba chiar de indignare sau simple articulări sonore fără chip, fără răbdare, entități în fața cărora cei mai mulți nu au nicio șansă. Însă nu și ea. Vocea ei reușea să dezvăluie chipul oricui se ascundea în spatele celor câțiva centimetri de lemn, gratii sau zăvoare. 

Bătu la ușă în felul său caracteristic. Trei bătăi scurte, neutre. Nu mai mult de trei, nici mai puțin. Erau genul de bătăi care îți trezesc curiozitatea, fără să te sperie sau să te irite, în ciuda faptului că tu, astăzi, chiar nu așteptai pe nimeni și nu aveai nici chef de musafiri. "Pe ziua de azi, a treia ușă. Vreme mohorâtă. Vânt domol și averse ușoare prognozate până la ora 16:30. Puțină agitație pe străzi. Vreme ca asta închide mulți oameni în case și în ei înșiși."  medită Sora Ratched. După câteva clipe ușa se deschise larg înaintea sa, fără urme de reținere, cu un elan nici prea rapid, nici prea lent, ca și ciocănitul doamnei Ratched.

Încadrat de rama ușii, bărbatul se poziționă ușor în profil, într-o postură care parcă invită musafirul în casă. Părea el însuși întruchiparea unui tablou incert . În ciuda liniștii dată de familiaritatea trăsăturilor faciale și de construcția sa nu foarte solidă, însă bine legată, pe care o trezea în conștiința doamnei Ratched, exista o încredere limpede sub a cărei reflexie părea că se ascunde o sclipire de șiretenie expusă cu eleganță, asemenea seducătoarelor portrete ale lui Ezra Pound. Surprinsă de această imagine, pentru prima dată simți ezitarea în glas. Totuși, anii de experiență își spuseră repede cuvântul, iar doamna Ratched își calmă ușoara tulburare adresându-se interlocutorului său, pironindu-și ochii în ai lui.

- Oh, bună ziua și îmi cer totodată iertare. Sper că nu am provocat un deranj prea mare. Îmi imaginez că poate vă întâlniți mai des decât v-ați dori cu astfel de situații. Nu aș vrea să vă rețin mult... 4 minute dacă mi-ați putea oferi și ar fi mai mult decât îndeajuns.

Bărbatul nu ezită sa răspundă, parcă pe același ton binevoitor și blând.

- Vă rog, nici nu se pune problema. Plăcerea este de partea mea și vă asigur de faptul că nu am parte de astfel de vizite întâmplătoare pe cât de des mi-aș dori, spuse acesta încheindu-și propoziția cu un zâmbet subtil, terminat la capătul buzelor cu un ușor aer iscoditor. Vă poftesc chiar înăuntru. Nu se pune problema să purtăm conversația în pragul ușii, pe o asemenea vreme. 

Cu un pas înapoi, bărbatul eliberă calea pentru ca doamna Ratched să poată trece de cealaltă parte a pragului. În mintea sa, deși surprinsă de această propunere, era extrem de bucuroasă să primească gestul plin de bunăvoință al interlocutorului său, cu gândul că acesta ar putea deveni un donator permanent al clinicii. O speranță pentru mulți dintre cei aflați la nevoie. Dând ușor din cap, făcu pasul. Urmărindu-l pe bărbat către camera de oaspeți, simți cum aerul devine totuși din ce în ce mai apăsător, iar pașii săi, din ce în ce mai grei, ca și cum covorul roșu de sub picioare se transformase în nisipuri mișcătoare. "Probabil vârsta casei e de vină pentru atmosfera și aerul ăsta greu. Nici eu nu pot să spun că am mâncat astăzi ceva mai mult de două firimituri de biscuiți și-un ceai fierbinte de mentă. Până la urmă e un miros familiar. Până să moară, casa mamei avea același miros. Of, mamă...mirosul unei vieți întregi de om", gândi ea. Senzația constantă de lift, inerția corpului ce rezistă căderii se mai domoli când aceasta fu invitată să ia loc pe canapea. Nimic special nici la această piesă de mobilier. Atenția se concentra pe buchetul proaspăt de iriși albi ce trona cu ostentație pe măsuța de sticlă, cu picioare scurte. Reflexiile roșiatice ale mobilei, covorul rotund, lampadarul cu gât și servanta din lemn masiv păreau că vor să devorezecu roșul lor mâna de flori plăpânde. Ele însă în loc să respingă acest noian de roșu, nu făceau decât să îl absoarbă și să strălucească mai tare. Mai pur.

- Ați dori un ceai? De fapt, nici nu se pune problema! Trebuie să încercați amestecul acesta. Vă garantez un gust înălțător.

O ceașcă de ceai înflorată foarte delicat, asemenea celor din setul cu ceainic al părinților săi, deținut de aceștia cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, apăru de nicăieri. Mirosea cu adevărat îmbietor.

- Vă sunt sincer recunoscătoare pentru ospitalitate, însă nu mi-aș dori să vă rețin mai mult decât este cazul. Dați-mi voie să vă explic motivul deranjului provocat.

Alegându-și cu grijă tonalitatea vocii, gravitatea cu care accentua din vreme în vreme doar anumite consoane, mereu cele potrivite care să trezească melcul receptor din urechea celuilalt, asemenea unor clape de pian bine acordat și viteza cu care își dirija vorbele, doamna Ratched continuă:

- Zilele acestea tulburi, după cum știți aduc cu ele o mare nevoie de donatori de sânge. Cred că multe nu sunt de spus. Realitatea vorbește de la sine. Numărul sărac de donatori duce la amânarea multor proceduri medicale care ajung  de multe ori să aibă loc chiar prea târziu. Ceea ce doresc eu să vă transmit este un îndemn la a dona. Aș îndrăzni să zic chiar o rugăminte sinceră. Centrul nostru, Îngerul Azrael, își îndreaptă resursele mai ales către copii aflați în asemenea nevoi, care cu regret vă asigur că nu sunt puțini la număr... astfel că mi-aș dori să pot găsi în dumneavoastră un sprijin în această luptă, dacă nu pe termen îndelungat, cel puțin în această clipă. Ce spuneți?

- Înțeleg; adăugă scurt bărbatul după ce medită puțin, nu foarte mult, însă îndeajuns încât inima doamnei Ratched să fiarbă și mâinile să îi transpire ușor. Nu văd niciun motiv pentru care v-aș putea refuza, să fiu sincer.

Cuvintele acestuia parcă ridică de pe inima asistentei o piatră grea. Simți încununarea unui succes deplin. Bucuria izbutirii. Gândul zecilor de vieți ce aveau să fie salvate deschideau parcă încă o fereastră în sufletul blând al unei ființe ce trăia pentru alții și bunăstarea lor.

- Însă, dacă îmi permiteți... spuse bărbatul.

Aerul greu se lăsă iarăși, apăsător. Corpul i se cufunda în canapea, conștiința părea că-și lasă corpul în urmă. Panica o cuprinse. Respira anevoie. Dar nu voia să arate toate acestea. Încerca să păstreze totul de partea cealaltă. În sine. Nu își putea explica de ce. Nu înțelegea de unde forța cuvintelor acestui bărbat. Aura ce-l învăluia. Privirea îi alunecă spre încheieturile propriilor mâini. Erau vinete. Echimoze peste echimoze. Vârfurile degetelor albe, făinoase. Frica îi înghețase coloana. Înțepeni. Bărbatul continua:

- Dată fiind nuanța personală a tonului prin care mi-ați adresat această rugăminte, mi-aș dori ca și eu la rândul meu să mă îndrept spre dumneavoastră în aceeași manieră personală cu o alta. Însă vă asigur că nu este vorba despre ceva major. Doar o mică bucurie a mea, pe care n-o pot savura de unul singur. Aș dori să-mi acordați plăcerea unui dans. Am putea spune că astfel avem parte de un schimb echivalent. Desigur, nu vă forțez, însă mi-ar face cu adevărat o deosebită plăcere.

Cu același zâmbet subtil bărbatul marcă sfârșitul ultimei sale fraze.

 O înclinare ușoară a capului oferi răspunsul așteptat de bărbat. Apăsarea dispăruse și întregul corp îi devenise ușor ca o pană. Bărbatul pocni din degete cu mâna stângă, iar întunericul se lăsă. Cu mâna dreaptă o ridică pe femeie de pe canapea parcă fără ca măcar să o atingă. O muzică efervescentă de jazz răsună din pereții camerei, din podea, din întregul mobilier. Doar irișii rămaseră tăcuți, plângând parcă o pierdere amară. Bărbatul o apucă de șold și începu să o învârtă într-un exces de frenezie, fără să mai atingă podeaua. Femeia își simți ochii reci, aproape gata să-i sară din orbite. Devenea din ce în ce mai amețită. I se părea că zâmbetul bărbatului se întinsese pe față, că devenea tot mai larg și că acum îl avea și ea pe tot chipul. Cumva ajunsese pe fața ei. Nu-l voia. Dar nu putea să-l dea jos. Bărbatul o ținea strâns de încheieturi fără s-o slăbească. Ba din clipă în clipă parcă se învârtea mai tare și mai tare, în ritm de jazz, în ritmul haosului din jur, din lume și din suflet. Nimic în jur nu mai avea formă, totul își pierduse granița. Până și ea. 

Acum pleacă. Și-a atins obiectivul și de data aceasta, fericită fiind că mulți oameni vor mai avea o șansă la viață și datorită ei. Pășește pe covor, apoi afară din casă. Mama o așteaptă de partea cealaltă. Tot ce ia cu sine este senzația mâinilor, aerul puțin din plămâni și buchetul de iriși.

*

Doamna Ratched era deja decedată de 24 de ore când poliția a fost anunțată de moartea sa. Corpul i-a fost găsit pe unul din câmpurile de la periferia orașului. Asemenea setului de cești al mamei, corpul îi era plin de flori delicate ce contrastau cu paloarea de porțelan a pielii. În urma analizelor ulterioare medicii au constatat cu surprindere faptul că femeia cântărea cu 5 kg mai puțin decât ceea ce notase aceasta pe propria fișă medicală cu doar patru zile în urmă.

Spitalul reuși în acea lună  să opereze un număr dublu de pacienți, lucru datorat unor generoase donații neașteptate de sânge 0 pozitiv.