Anii ’90 au fost, pentru mine, anii formării, ani de criză și de crize, de descoperiri, acumulări, căutări și dezamăgiri. În plus, anii adolescenței mele. Cu alte cuvinte, cei mai grei, oribili și frumoși ani. Sunt enorm de multe lucruri de povestit din acești ani, dar cred că cel mai important lucru s-a întâmplat la sfârșitul acestei perioade și începutul secolului în care ne găsim: victoria virtualului, a online-ului, a internetului și finalul glorioasei ere Gutenberg. Și pentru moment vreau să pun lumina reflectorului imaginar pe revistele literare și alte publicații asemenea.

Eu am crescut încă într-o lume de hârtie, nu de pixeli, deși m-am adaptat rapid și la cealaltă. La liceul teoretic din Balș (actualmente "Petre Pandrea") aveam o revistă numită Alfa, continuată de Grafem, care era practic manufacturată, cu texte scrise la mașina de scris, cu grafica adăugată ca într-un fel de colaj avangardist și apoi xeroxată în câteva sute de exemplare. Este, probabil, cel mai frumos lucru la care am luat parte și care îmi trezește cele mai adânci nostalgii.

De asemenea, chioșcul din fața liceului (din rețeaua Rodipet, dacă vă mai amintiți) primea săptămânal reviste literare și culturale cu apariție săptămânală sau lunară, iar eu, împreună cu câțiva colegi, eram mușterii de bază, care epuizau cele câteva exemplare care veneau din România literară, Dilema, Steaua, Apostrof, Orizont, Convorbiri literare, Familia, Poesis, Tomis, Ateneu, Luceafărul, Viața Românească ș.a., mai apoi Vatra și, desigur, vecina noastră craioveană, Ramuri. Mai târziu, în 1999, în primul an de facultate, am descoperit cu încântare Observator cultural, o revistă nou-apărută, care arăta modern și din care citeam prima dată recenziile de la final, care discutau nu doar cărți apărute recent, ci și spectacole diverse. Și tot atunci apăruse și Mozaicul, revista tinerilor universitari craioveni de atunci, la care am început să colaborez frecvent.

Una dintre plăcerile cultivate în acei ani era să iau revistele de la chioșc și să stau pe o terasă sau într-un bar (cafenele și ceainării abia apăreau atunci) și să le răsfoiesc la o cafea. Îmi aduc aminte că, din România literară, citeam prima dată editorialul lui Nicolae Manolescu, un critic pe care îl descoperisem în liceu și care, dincolo de cariera politică în care se lansase după Revoluție și cu care nu empatizam, devenise rapid, și pentru mine, un reper esențial în evaluarea literaturii române. Îmi aduc aminte, de asemenea, de celebrul "număr Eminescu" din Dilema, apărut în 1998, care a creat un scandal enorm și ale cărui ecouri încă nu se pierduseră nici câțiva ani mai târziu, când încă era discutat la Colocviul studențesc Eminescu de la Iași. Din Orizont-ul timișorean, pe care-l așteptam mereu cu nerăbdare, savuram rapid cele două poeme din rubricile permanente semnate de Șerban Foarță și Adrian Bodnaru, iar apoi, pagina în care scria atât de atrăgător Adriana Babeți și glosele percutante și inteligente ale lui Livius Ciocârlie – îmi aduc aminte că, timp de multe numere, a avut niște "Comentarii la Canetti", după ce comentase Caietele lui Cioran (din care a rezultat și o carte apărută inițial la editura craioveană "Scrisul Românesc") și pe care le citeam cu mare plăcere și mereu îmi părea rău că nu avea decât o pagină de revistă și trebuia să aștept încă o lună până la noi texte...

Dincolo de cele câteva cărți din autorii contemporani citite în acei ani, dominați mai ales de lecturi deja clasicizate, majoritatea numelor de scriitori români actuali le-am citit prima dată în aceste reviste, care au avut un rol esențial pentru generațiile noastre dinainte de internet în cunoașterea acestei literaturi noi la care, altfel, am fi ajuns mult mai greu. La acestea s-au adăugat suplimentele literare ale diverselor ziare centrale, cel mai important dintre ele fiind, poate, "Ziua literară", cel coordonat de criticul Marin Mincu, și care a reușit să impună generația 2000 și să-i dea o anvergură mult mai importantă decât dacă s-ar fi rezumat la întâlnirile de la cenaclul Euridice pe care le organiza la sediul Uniunii Scriitorilor și apoi la Muzeul Literaturii. 

Mi-am pierdut, după mai mulți ani, plăcerea răsfoirii diverselor publicații, parte din vină aparține blazării mele, parte scăderii nivelului publicistic al multora dintre ele. Cu toate acestea, am continuat să scriu în reviste literare și, pe unele dintre ele, le citesc și acum cu interes (altele, precum Tomis, au dispărut, din păcate). Peisajul s-a schimbat radical și s-a diversificat mult odată cu dezvoltarea internetului, cu apariția revistelor online, cum este acum și cea în care citiți aceste rânduri, cu blogurile, site-urile, forumurile și arhivele literare din mediul virtual, unele dintre ele excepționale, altele foarte utile, doldora de informații pentru care, altădată, trebuia să defrișezi biblioteci întregi etc. Pentru mine, cel puțin, chiar dacă o nouă eră s-a deschis, o epocă de care mă simt încă extrem de atașat s-a încheiat. Conform principiului cunoscut, nici aici nu se pierde nimic, ci totul se transformă, doar amintirile noastre rămân fixe și ne provoacă uneori accese de melancolie.