Revistă print și online

OPT situații care mi se par monstruoase și remedii pentru ele

 


Când cineva pune apelativul doamna/domnul alături de numele mic: d-na Nela, d-nul Bogdan, d-na Beatrice, d-nul Leonard. Nu vorbesc aici despre educația labilă a persoanei, ci despre imaginea pe care o are despre tine și pe care ți-o trimite  fără ambalaj. Îi ești simpatic, desigur, are tentația de a-ți spune pe numele mic, dar pe de altă parte dorește să-și arate respectul, care nu este decât unul aproximativ. Ești un mic gunoi pentru el, iar lui îi pare rău de tine, vrea să te bată pe umeri, să te sprijine în resemnarea ta.

Pentru astfel de situații recomand romanul Doctor Faustus de Th Mann, care fiind foarte lung și făcut din multe bucățele de zăhărel, te face să uiți orice afront.

Când un om îți laudă o carte despre care are în realitate părere proastă, și oricât se străduiește să spună cuvinte elogioase, transpar adevăratele lui sentimente, de regulă fie prin faptul că face trimitere la altă carte, fie bătând apa în piuă. Cred că ar fi mai cinstit să-ți spună ce crede sau să-și țină gura și gata.

Totuși, dacă ți se întâmplă asta, recomand Historia calamitatum de Pierre Abélard, care te ajută să uiți orice.


Când interlocutorul se crede dator să-l lauzi fără ca el să fie în stare să te laude. Mă refer la neamurile ălea proaste care se cred buricul tuturor piețelor. Ei sunt ei, niște genii, pe câtă vreme tu ești un pârlit, care ar trebui obligat prin lege să-i laude. M-am întâlnit cu o tipă, autoarea unui volum de povestiri, care voia să-i spun nu ce cred despre ele, ci să-i fac un clasament al preferințelor. Nu-și pusese niciodată problema că ar putea să citească și ea un roman scris de mine. Vă sună cunoscut?

Ei, în cazuri de-astea sunt bune istoriile, iar dintre ele cea a lui Titus Livius mi se pare încă de top (Ab urbe condita).


Când nu-i răspunzi unuia care te înjură în mod regulat. Calomniatorului trebuie să-i răspunzi pe loc. Nu mă număr printre cei care se apără repede, tocmai de-aia, sub aspectul ăsta mă detest maxim. Sau citesc Sonata pentru acordeon a lui Aldulescu, unul dintre romanele mele preferate.


Să dai explicații când nu ți se cer. Nu te-a întrebat nimeni, dar tu ești gata să povestești în amănunt, depunând tot zelul din lume pentru ceva ce nu doar că nu ești obligat să faci, ci-ți mai e și dăunător.

După un episod ca ăsta e bine să te închizi în bibliotecă și să citești o piesă de teatru cu voce, pe roluri, de exemplu, una mai scurtă, ca să nu răgușești, cum ar fi ceva de Iosif Naghiu.

Când cineva se supără și nu-ți spune de ce. El e balon umflat la maxim, iar după cum se mișcă, după cum fâsâie din când în când, îți dă de înțeles că toată vină-i a ta: tu l-ai umflat, tu l-ai adus  în situația aia, prin telepatie de cele mai multe ori.

În asemenea situație e bine să citești Animale bolnave de Nicolae Breban.


Când cineva se crede în rivalitate cu tine, cu toate că figurează în altă ligă, iar ca să-și dovedească superioritatea joacă întreaga comedie a duelului. Uneori nici nu-l vezi, dar el continuă să pună pasiune ca-n fața publicului, iar efortul ăsta îi ocupă uneori toată viața.

Iar acest timp, tu citești Mânăstirea din Parma a lui Stendhal.


Când cineva te pune în cutie alături de alții, deși n-ai nicio legătură cu ei. Ține morțiș să te așeze la aceeași masă cu nu știu cine, să te împrietenească sau să te mărite cu cineva, să te compare, să te oblige să trăiești în aceleași pătrățele de pe un site…:)

Aici recomand o lectură ușoară,  Șase plimbări prin pădurea narativă de Umberto Eco, de unde poți să înveți mai multe feluri de-a întoarce povestea acolo unde dorești.

Doina RUȘTI

Scriitoare, prozatoare, autoarea romanelor Paturi oculte, Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017), Manuscrisul fanariot (2015), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Zogru (2006), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române. Tradusă în 15 limbi. Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. EU doinarusti.ro

în același număr