Revistă print și online
Jarmila Horáková reprezintă un fenomen unic în poezia cehă și română contemporană: este prima poetă cehă de limbă română, o limbă de care s-a îndrăgostit atât prin intermediul studiilor de specialitate (este absolventă a Românisticii pragheze și a studiat cu reputații specialiști și traducători precum Jiří Felix, Libuše Valentová sau Jiří Našinec). Dragostea ei pentru limba și literatura română este atât de puternică, încât se poate spune că a reinventat poezia pentru a o putea scrie în limba română, pe care și-a ales-o drept limbă de expresie pentru superbele sale poeme. Ca români, nu ar avea cum să nu ne bucure atracția limbii române pentru scriitorii străini și faptul că unii dintre ei și-o aleg drept limbă de expresie artistică. Să nu uităm că în numărul anterior din Familia, Marius Miheț recomandă o foarte tânără și talentată poetă slovacă numită Anna Valentová, care, la fel ca și românista pragheză, s-a îndrăgostit iremediabil de limba română și cu ajutorul ei și-a găsit vocația de poetă.
Jarmila practică o poezie sobră, neîncărcată de imagini inutile, convingătoare în primul rând prin narativitatea, accesibilitatea și transparența ei, care o ajută să-și croiască fără probleme drumul către mintea, sufletul și inima cititorului făcându-se simțită aici influența destul de semnificativă a unora dintre nouăzeciști, în special Anca Mizumschi, dar și a douămiiștilor, cu precădere Răzvan Țupa, Comin Perța sau chiar Ofelia Prodan (în cele mai bune momente ale sale). În schimb (și în aparent contrast cu forma), textele poetei impun prin încărcătura intelectuală, erudiție și forța ideilor puse în joc, adesea inspirate de comparații personale ale autoarei între modul de a fi, de a trăi și de a gândi al cehilor și al românilor sau cu un focus încă și mai puternic asupra sieși ca întruchipare a însingurării femeii moderne (cu atât mai mult a intelectualei) curajoase și oricând pregătite a-și asuma și succesele, și ratările și mai ales de a se autoasuma, de a se descrie ca atare, fără complexe, fără menajamente, fără falsă pudoare, dar neobișnuit de fină capacitate de a intui, numi și descrie cele mai ascunse și mai delicate aspecte ale unor drame general umane pe care găsește puterea de a le particulariza și articula la nivelul propriei persoane, fără a le priva totuși de caracterul lot universal și mai ales fără a le transforma în tragedii personale.
Tocurile înalte care
în mod normal
îți conferă o notă de eleganță superioară
înseamnă în situația de față
când trebuie să lungești pasul
lipsă de stabilitate (interioară)
nesiguranță (emoțională)
și neîncredere (în sine).
E vară și pe coafura ta ondulată
cad picături
din ce în ce mai multe
din aparatul de aer condiționat.
Nu există altă soluție,
trebuie să străbați repede
străzile aglomerate.
Dar atunci când te grăbești, este greu de găsit
un echilibru
între cap, picioare
și imaginea ta în lume.
Azi-dimineață m-am trezit
cu o lalea pe cap
pur și simplu creștea acolo.
Ce să fac?
Să disper? Să intru în panică?
S-o ascund sub pălărie?
Să mă fac că este o pălărie?
Ies din casă, timidă,
și încerc să mă ascund,
să merg pe la umbră,
dar floarea se ofilește.
N-am încotro.
Trebuie să circul
numai prin zone însorite.
Cineva mă întreabă
Ce-o să faci cu ea?
Ce să fac?
Am s-o ud.
Trebuie să găsești cel mai bun moment
pentru a te retrage
și a-ți asigura plecarea
filtrată prin materia dură -
un bun-rămas dulce-amar
înainte să fii zidită
în țesătură fină
a singurătății de mătase
a altora.
Acum câțiva ani
am primit
cadou niște
ochelari roz
care însă s-au spart imediat
în clipa când am testat
duritatea zidului
de lângă mine.
Am alergat de partea cealaltă
să-ți cer iertare.
Dar nu mai erai acolo.
Când te întâlnești cu domnul Nimeni,
personaj sub formă de portret cubist
alcătuit din sunetul cuvintelor,
universul întreg se deschide,
plin de praf și de toată mizeria
în a cărei răceală și inerție
este zadarnic să cauți
vreun ecou. [ vyškrtnul jsem “omemesc" ]
La un moment dat ai impresia
că ai ajuns până la capăt,
că mai departe nu se mai poate,
că te doare fiecare clipă a existenței,
îți piere pofta de frumusețe,
de parcă s-ar fi defectat broasca
de la porțile iadului
din tine.
Iadul tău personal - sună bine, nu?
Fiecare are câte un infern personal de lux,
într-o variantă individualizată.
De când porțile sale sunt în permanență deschise,
te simți privilegiată
poți oricând să te plimbi pe acolo,
să îți retrăiești de mii de ori
trecutul penibil,
să visezi la viitorul
care nu va veni niciodată.
Ce-i drept, în iad este cam multă durere,
dar, pe de altă parte,
este atât de cald și de comod…
Părăsirea incintei presupune un anumit efort.
Nu ești sigură dacă ai chef să te întorci
în prezentul friguros.
Poet, filmolog și traducător, autor de expresie cehă. A publicat trei volume de poezie (două la Praga și unul la București), volume și articole de specialitate (teoria și istoria filmului, analiză literară), numeroase traduceri, cu focus pe poezia și teatrul contemporan din Cehia, Slovacia, Polonia și Bulgaria. Creația sa este tradusă și publicată în peste 15 țări, fiind prezentă în prestigioase reviste și antologii internaționale. Membru al PEN Club-urilor Cehia și România. Produce și moderează evenimente culturale în Cehia, Slovacia și România, colaborează cu mai multe reviste de cultură și festivaluri din Europa, America și Asia.