În prefața unuia dintre volumele ce vor fi discutate mai jos, Mircea Cărtărescu afirma că "Tendința de a scrie cu ingenuitate (și chiar nostalgie) despre lumea comunismului este azi foarte răspândită în țările din Est, în primul rând printre scriitorii tineri", trecându-i astfel în revistă pe Stasiuk, Ingo Schultze și, de la noi, pe Ion Manolescu, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Paul Cernat etc. Fără doar și poate, fenomenul literar care pune în centru personaje confruntate cu regimul totalitar sovietic ia amploare, drept care, chiar și la mai bine de treizeci de ani de la căderea comunismului, apar pe piața de carte astfel de volume inspirate, preponderent, din tinerețea autorilor. Din acest punct de vedere, mi-am propus să urmăresc îndeaproape câteva astfel de romane ai căror protagoniști copii, adolescenți, studenți se dezvoltă sub auspiciile comunismului autohton. Volumele alese aparțin unor prozatori afirmați deja în câmpul literar românesc, ale căror formule narative se impun prin diversitate stilistică, vizibilă tentă autobiografică și forță discursivă. Pornind de la Tinerețile lui Daniel Abagiu (2004), al lui Cezar Paul-Bădescu, și ajungând la În spatele blocului (2017), al Marei Wagner, respectiv la Aleea Zorilor (2017), de Andrei Crăciun, îmi propun ca, în următoarele rânduri, să aduc în lumină trei astfel de cărți reprezentative pentru tendința literară pe care o observa Mircea Cărtărescu, deoarece merită sesizat acest viu interes al scriitorilor din noile generații de a privi înapoi, către ceea ce a însemnat formarea personalității lor pe fundalul dictaturii ceaușiste. Alegerea celor trei autori nu neglijează contribuțiile altor scriitori români care au făcut din comunismul dejist și ceaușist subiect de roman sau de proză scurtă, ci vine pe fondul dorinței de a prezenta o varietate de artificii naratoriale care contribuie la o mai bună redare a realității cotidiene în ultimii ani ai totalitarismului din România.

Tinerețile lui Daniel Abagiu (2004) – Cezar Paul-Bădescu

"Povestirile cu Dănuț ale lui Cezar Paul-Bădescu sunt, de asemenea, texte minimale, lipsite de orice emfază sau expresivitate artistică voită. Sticla discursului narativ e, aici, perfect transparentă, iar în spatele ei se află o lume pe care puțini și-o mai asumă: a unei copilării în cartiere sordide de blocuri, a pionieriei și a școlii socialiste, pavoazate cu lozinci, totul în întregime dezideologizat, căci naratorul e un copil care nu cunoaște o altă lume și se bucură de cea prezentă" (Cărtărescu, 1999, p. 471). Afirmațiile lui Mircea Cărtărescu din Postmodernismul românesc funcționează ca un preambul pentru scurta analiză căreia voi supune volumul autobiografic al lui Cezar Paul-Bădescu, intitulat, în cheie voit perversă, Tinerețile lui Daniel Abagiu. De altfel, însuși autorul menționează în repetate rânduri că intenția lui nu este să facă literatură, ba chiar include în anumite fragmente numele adevărate ale persoanelor din realitate, precum scriitorul Mircea Cărtărescu, poeta și fosta colegă de facultate Svetlana Cârstean (viitoarea lui soție), criticul Alex. Ștefănescu etc.: "Este evident faptul că Dănuț sunt eu însumi. [...] ceea ce face și gândește Dănuț am făcut și am gândit eu însumi [...]. Personajele din relatările mele sunt reale, iar faptele lor, deși uneori pare puțin verosimil, s-au întâmplat aievea" (Paul-Bădescu, 2012, pp. 70-71). Din punctul acesta de vedere, autorul anticipează, prin umor, sinceritate și formulă narativă, volumul Luminița, mon amour, din 2006.

Până atunci însă, volumul din 2004 este considerat, de la distanță, un Bildungsroman cum s-au mai scris, de altfel, în literatura română postdecembristă, precum Exuvii, al Simonei Popescu sau De ce fierbe copilul în mămăligă, de Aglaja Veteranyi. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, se poate observa că ceea ce propune Cezar Paul-Bădescu în "deloc" romanul său este, mai degrabă, o de formare a personalității, o involuție tratată în cheie savuroasă, insistând tocmai asupra celor mai ridicole și dezgustătoare aspecte ale tinereții sale. Fără să se sfiască sau să se ascundă după deget, prozatorul trece în revistă modul în care a învățat să fumeze și, alături de alți doi prieteni buni, înființând îndelung frecventata incintă de fumat din baia școlii, "Barul nostru", modul în care și-a început viața sexuală, precum și diverse astfel de peripeții din anii adolescenței. Când vine vorba de copilăria petrecută sub comunism, autorul consacră acestei vârste un amplu capitol, la începutul căruia aduce și o precizare deosebit de importantă referitoare la nostalgiile pe care "Epoca de Aur" i le trezește: "Din perspectiva mea, comunismul a fost ceva îngrozitor, într-adevăr, dar asta numai în plan general – social, politic, economic, național etc. Însă pentru mine, ca individ, el nu a fost ceva monstruos. M-am născut în '68, deci comunismul a fost mediul în care am apărut și am crescut, aerul pe care l-am respirat. Cum n-am luat contact cu alte realități, vremurile acelea cu tot ce presupuneau ele reprezentau pentru mine normalitatea. Apoi, de anii '70-'80 se leagă copilăria și adolescența mea. Cum să nu fiu, deci, melancolic?" (Paul-Bădescu, 2012, 111). Cezar Paul-Bădescu abordează, astfel, subiecte ca pionieratul, distincție considerată o mândrie de către fiecare elev, manifestațiile cu ocazia diferitelor sărbători și așteptate cu multă bucurie de copii, căci presupuneau mai multe zile libere de la școală, Cenaclul Flacăra, "un bun prilej pentru a fi cu ceilalți", întunericul, detestat de adulți, dar preferat de adolescenți, pentru că "lumina stinsă ne oferea o intimitate pe care altfel nu am fi găsit-o" (Paul-Bădescu, 2012, p.112) etc. Nu sunt uitate nici revoltele adolescentine împotriva sistemului, venite mai mult pe fondul dorinței tipice acelei vârste de a se situa contra regulilor din societate. Mai în glumă, mai în serios, autorul menționează că "bineînțeles că mă sculam și eu la patru dimineața să mă duc la coadă la lapte... Dar lucrurile astea se uită" (Paul-Bădescu, 2012, p. 113). De altfel, și Mircea Cărtărescu observa, în prefața volumului, că "În lumea lui Dănuț nu există Ceaușescu și cultul lui monstruos, nici Securitatea, nici lipsurile materiale, nici sentimentul de teroare, de carceră, pe care autorii serioși se simt datori să le scoată în evidență. Autorul nu se simte un martor, o conștiință morală, nu judecă și nu condamnă" (Paul-Bădescu, 2012, 15). Tocmai pentru că, indiferent de epoca traversată, anii copilăriei sunt de neînlocuit și, cu inocența specifică vârstei, tot cenușiul existențial care pune stăpânire pe adulți este neînțeles sau, pe alocuri, pur și simplu neobservat de cei mici.

În ceea ce privește stilul autorului, umorul, sarcasmul și cinismul sunt cele trei principale atribute ale vocii auctoriale pe tot parcursul volumului. În eseul său despre Teoria râsului, Henri Bergson afirmă că principala funcție a comicului este aceea de reînsuflețire a caracterului omenesc, de a se opune rigidizării vieții și de a îndrepta moravurile prin râs: "El ne determină de îndată să ne străduim a părea ceea ce trebuie să fim, ceea ce, fără îndoială, vom sfârși într-o zi prin a fi cu adevărat" (Bergson, 2013, p. 19). În cazul volumului lui Cezar Paul-Bădescu, comicul nu vine neapărat din forme, gesturi și mișcări, după cum trecea în revistă filosoful francez, ci din capacitatea autorului de a se supune autoironiei sau de a expedia cinic, în nici mai mult, nici mai puțin de câteva rânduri, situații dramatice de viață, pe care le-a cunoscut îndeaproape sau pe care le-a trăit el însuși: "Cel mai nefericit moment din viața lui a fost, într-adevăr, când s-a născut, pentru că are o chestie congenitală la inimă. Că medicii le-au spus alor lui că nu apucă vârsta de zece ani, dar că el e, uite, bine-mersi, că a început să facă yoga de mic și asta l-a ajutat foarte mult [...]. Oricum, porecla Avortonu se lipise perfect de el. Nu i-am zis însă prea mult timp așa, fiindcă, pe la începutul anului doi, inimii lui nu i-a mai păsat de yoga cu care fusese îmbărbătată atâta vreme" (Paul-Bădescu, 2012, p. 87). Nefiind o capodoperă, dar nici un volum lipsit de potențial, Tinerețile lui Daniel Abagiu este un exemplu, în primul rând, pentru ceea ce s-ar traduce într-o meta sau antiliteratură despre copilărie, adolescență și, pe alocuri, studenție. Cartea atrage atenția și prin sinceritatea grosolană, chiar lipsită de empatie sau de condescendență, de care dă dovadă autorul ei, reușind să atingă puncte nevralgice ale amintirilor din comunism și ale unor etape din viață considerate, în genere, fie exagerat de inocente, fie extrem de problematice și revoltătoare. Din acest punct de vedere, volumul lui Cezar Paul-Bădescu se apropie și, în același timp, se delimitează de alte romane asemănătoare ca tematică, continuând, în orice caz, segmentul de proză contemporană împletită cu autobiografia și memorialistica.

În spatele blocului (2017) – Mara Wagner

Volumul Marei Wagner, intitulat foarte sugestiv În spatele blocului, se înscrie, prin tematică și formulă narativă, în eșantionul prozei contemporane pe care lucrarea de față îl supune analizei. Cartea apare în 2017 și tematizează, după cum era lesne de intuit, perioada copilăriei și a adolescenței, petrecută în proximitatea blocurilor muncitorești, fundalul fiind acela al ultimilor ani de comunism românesc. Din toate datele, orașul de provincie în care evoluează protagonista, Maria, este Brașovul natal al autoarei, volumul purtând, la tot pasul, amprenta autobiografică și impresiile proprii Marei Wagner cu privire la anii '80 în România.

"În spatele blocului" este, desigur, unul dintre cele mai cunoscute și mai provocatoare de nostalgii toposuri din tinerețea fiecărui cititor. Este locul în care, după lungi tratative între vecinii de scară, se amenajau băncuțe, grădini cu flori sau de legume, bare de bătut covoarele etc. Dar, mai ales, era locul de întâlnire al puștimii de toate vârstele, loc al jocurilor de tip elastic, "Țară, țară, vrem ostași!", al sporturilor ca fotbal sau badminton și, bineînțeles, loc al primelor idile adolescentine, al bârfelor nevinovate și al legării de noi prietenii. Personajul Marei Wagner este o adolescentă de numai 12-13 ani care este urmărită în evoluție pe parcursul unui singur an, 1987, de ajuns însă pentru a remarca episoade fundamentale ale oricărui adult în devenire: primele note proaste și emoțiile aferente ascunderii lor, certurile cu părinții, pierderea, rând pe rând, a bunicilor, primele idile, mai mult sau mai puțin serioase, chefurile cu colegii de clasă, jocurile din spatele blocului, precum și conștientizarea trecerii timpului, a maturizării precoce. Trebuie spus încă de pe acum că, cel mai probabil, pentru cititorul de azi, Maria pare un personaj prea puțin plauzibil din punctul de vedere al vârstei pe care o înfățișează. Gândurile, emoțiile, exprimarea și, pe alocuri, acțiunile fetei par nerealiste pentru cei doar 12 ani ai ei. Personal, pe tot parcursul cărții, mi-a fost greu să mi-o imaginez pe Maria având mai puțin de 14-15 ani. Cu toate acestea, nu trebuie uitat faptul că, temporal, acțiunea romanului este plasată în anii '80, adică în cea mai aspră perioadă a dictaturii lui Ceaușescu. Adolescenta învață să suporte frigul și frecventele întreruperi de gaze și de curent electric din locuință, precum și să-și ajute familia nu doar prin participarea la treburile casnice, ci și prin statul la coadă pentru diverse alimente: "Când ajungeau cu toții la magazin, coada era deja lungă de câțiva metri și groasă de 2-3 persoane, chiar dacă mașina de lapte încă nu venise și ușa magazinului era ferecată. Însă când sosea camionul, douăzeci de minute mai târziu, bunicii Mariei erau printre primii oameni de la coadă care cumpărau lapte, câte un litru pentru fiecare membru al familiei" (Wagner, 2017, p. 55). Asistă, de asemenea, la destrămarea familiei tradiționale, în micul lor bloc de patru etaje fiecare vecin cunoscându-i situația celuilalt: certurile, bătăile, înjurăturile se află, astfel, imediat: "Când scoteai capul pe geam, în curtea strâmtă, împrejmuită de ziduri din beton, înalte de patru etaje, cu ferestre dincolo de care locuiau alte familii, aflai cum trăiau vecinii. Glasurile se auzeau bine până la parter, unde locuia Maria, astfel că era mereu la curent cu ce se întâmpla în casele celorlați. Care dintre copii erau certați seara de mamele lor pentru că nu și-au făcut temele sau care vecin își altoia nevasta după un pahar în plus cu colegii de la fabrică" (Wagner, 2017, p. 7). Ramona, prietena și, totodată, rivala în dragoste a Mariei , îi mărturisește fetei violențele existente în familia ei, ba chiar ajunge să doarmă cu fratele și cu mama ei în casa prietenei sale după ce tatăl alcoolic își dă afară întreaga familie. Mai mult decât atât, maturizarea personajului principal vine și pe fondul unei agresiuni fizice pe care o suferă chiar în cartier, în întunericul de nepătruns al orelor de seară. Chiar mama ei o avertizase în repetate rânduri asupra violatorilor și pedofililor care circulau pe străzi.

Ca în majoritatea volumelor cu și despre copilărie, se simte, la tot pasul, nota autobiografică și focalizarea asupra impresiilor unui singur personaj, în acest caz, Maria, alter-ego al Marei Wagner. Realitatea vieții de familie în Brașovul comunist este văzută strict prin ochii Mariei. Asistăm, cu alte cuvinte, la felul în care adolescenta înțelege, mai mult sau mai puțin, aspectele grele ale existenței: demența senilă cu care este diagnosticată bunica, absența tatălui din viața de familie, preocupat fiind numai de "progresul nației socialiste" și lucrând ore întregi la calculator, revolta muncitorilor de la Uzina Steagul Roșu, din 15 noiembrie 1987, pachetele venite de la rudele din RFG, aglomerația infernală din autobuzele patriei, încălzirea cratițelor cu apă pentru baia duminicală etc. Bineînțeles, nu sunt omise nici micile bucurii ale oricărui adolescent din perioada respectivă, ca ascultarea discurilor și casetelor cu Michael Jackson, Madonna sau Queen, vizionarea de filme în videotecile vecinilor de bloc, sărbătorile îmbelșugate care țineau locul tuturor meselor sărace de peste an, desenele animate de sfârșit de săptămână etc.

Personajele care populează romanul În spatele blocului sunt reprezentanți ai mai multor vârste și tipologii umane, de la bunici, cărora le revine sarcina de a avea grijă de nepoți și de a fi primii la cozile de alimente, alcoolici, nelipsiți din niciun bloc, care își agresează frecvent soțiile și copiii, profesori care dau meditații, până la elevi aparținând diverselor școli, inclusiv de corecție etc. Maria ajunge să interacționeze cu fiecare membru al micii lor comunități de locatari și să perceapă realitatea ca fiind lipsită de sens, în majoritatea episoadelor:

Mult timp în mintea Mariei existase o dihotomie. La televizor se proslăvea partidul comunist și tovarășii săi, însă în discuțiile dintre adulții de acasă și prietenii lor același partid era înjurat cu patimă. Pe postul național se lăudau bogăția țării și bunăstarea poporului, în timp ce la posturile de radio clandestine, cele pe care le asculta bunicul și despre care i se interzisese să spună cuiva, se povestea desprea realitatea cozilor la mâncare și lipsa de apă și de curent. La școală învățau despre frumusețea țării și mândria de a fi român, dar această mândrie n-o prea simțea la nimeni în jurul ei. Toată lumea era comunistă, dar fiecare făcea bancuri despre asta, bancuri care se spuneau mereu în șoaptă și privind peste umăr să nu te audă careva. Copilă fiind, Maria nu înțelesese dacă era bine sau nu să fii comunist (Wagner, 2017, p. 56).

Gândirea fetei este una complexă, când imatură, când profund ancorată în problemele vieții de familie. Părinții ei sunt firi puternice, orgolioase, severe, pretinzând de la propriii copii rezultate excepționale la învățătură și comportament adecvat în societate și în familie fără ca prezența lor să fie una activă. Mama, Doina, este profesoară, ocupându-și timpul liber cu croșetatul, ajuns obicei aproape maniacal, ignorând deseori responsabilitățile întreținerii căminului, în timp ce tatăl, inginerul Willi, poate fi observat veșnic la masa de lucru, butonând frenetic tastatura calculatorului, instrument al viitorului și al progresului: "De când primise calculatorul, un Commodore 64, nu se mai dezlipea de el. Dimineața, înainte de serviciu, se așeza la calculator cu cafeaua și țigara. După-amiaza, când venea acasă, se instala în același loc și până seara târziu nu-l vedeai la față" (Wagner, 2017, p. 27). Deseori, pe parcursul narațiunii, se insistă asupra preferinței tatălui de a petrece timp muncind, în detrimentul interacțiunii cu propriii copii și cu soția sa. Din această cauză, scandalurile între părinți se amplifică, până într-atât încât bunicii sunt nevoiți să îi adăpostească pe Maria și pe fratele mai mic, Dragoș, în locuința lor, până când adulții reușesc să-și refacă familia. În multiplele momente în care părinții se ceartă sau pur și simplu sunt ocupați cu munca, Maria preia rolul de mamă față de Dragoș, uitând, în bună măsură, să copilărească la rândul ei. Pedepsele pe care le are de ispășit ca urmare a ascunderii unor note de 5 și de 3 la matematică îi spulberă și bruma de libertate pe care o are ca să se joace și să interacționeze cu prietenele ei și cu Manu, un adolescent rebel cu câțiva ani mai mare, pe care îl admiră în cartier. Idila îi va fi întreruptă odată cu plecarea la mare, timp de o lună, într-un micuț sat pescăresc. Familia pare să-și fi recăpătat armonia, iar perspectiva concendiilor îndelungate le alungă până și adulților grijile zilei de mâine. În casa gazdei de pe litoral, Maria se va împrieteni cu Alina și cu Vlad, doi adolescenți de aproape aceeași vârstă, și va trăi una dintre cele mai umilitoare experiențe publice, aceea de a descoperi că i-a venit ciclul mentrual pentru prima oară. Noile prietenii vor rezista timpului, astfel încât finalul romanului ne rezervă revederea dintre adolescenți cu ocazia Revelionului, în locuința Mariei. Trecerea în noul an, 1988, o umple de speranță pe adolescentă și o face să conștientizeze trecerea irecuperabilă a timpului: "Maria zâmbi și se gândi că mai era puțin și începea un an nou, proaspăt și imaculat precum zăpada din jur. Se spunea printre copii că, așa cum te simți de revelion, așa îți va merge tot anul [...]. Și știu că, într-un fel sau altul, până la urmă totul avea să fie bine, chiar și la școală. 88 părea un număr optimist și simetric, aproape perfect" (Wagner, 2017, p. 209).

Una peste alta, romanul cu tentă autobiografică al Marei Wagner poate fi cu ușurință integrat în larga galerie de volume ce tematizează comunismul din perspectiva aventurilor adolescentine, reușind astfel să îmbine sfera socio-politică cu cea a vieții de familie și a școlii românești în anii dictaturii ceaușiste. Deși este o lectură ușoară și provoacă nostalgii chiar și cititorului mai norocos, care nu a prins comunismul, În spatele blocului nu este deloc o carte neglijabilă sau de raftul al doilea, ci constituie o veritabilă experiență de viață, transpusă în pielea unei protagoniste care, în bună măsură, arde niște etape esențiale ale devenirii ei.

Aleea Zorilor (2017) – Andrei Crăciun

Aleea Zorilor de Andrei Crăciun este un volum care te lasă fără respirație – și în sens propriu, și în sens figurat - , fiind, de fapt, scris dintr-o singură frază, care "nu e obligatoriu să fie lungă, nici să semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată" (Crăciun, 2017, p. 7.), după cum afirmă însuși naratorul. Proza lui Andrei Crăciun propune o întoarcere în copilărie, dar nu neapărat în copilăria autorului – căci, în fond, se observă de departe nota autobiografică - , ci în copilăria universală, a tuturor, o vârstă care, indiferent de epoca evocată de autor, rămâne emblematică pentru întregul public cititor căruia îi cade în mână volumul intitulat Aleea Zorilor. Din acest punct de vedere, cartea poate, cu siguranță, să fie privită ca făcând parte din aceeași familie a romanelor ce tematizează copilăria și adolescența, ca Muzici și faze, de Ovidiu Verdeș, Băiuțeii, de Filip Florian, Inocenții, de Ioana Pârvulescu sau În spatele blocului, de Mara Wagner. La fel ca în volumele amintite, toposul rememorat de Andrei Crăciun este cel al comunismului, cu precădere al anilor '80, continuând până în perioada de tranziției a României debusolate după căderea lui Ceaușescu. Important de observat este că naratorul-personaj al volumului Aleea Zorilor nu își dezvăluie identitatea, lăsând a se deduce, într-o bună măsură, suprapunerea instanței narative peste cea auctorială. Cu toate acestea, după cum precizam mai sus, prea puțin contează raportarea cititorului la copilăria personajului cât contează impresia puternică de déjà vu pe care o are la lectura romanului, întrucât volumul vorbește în numele tuturor receptorilor săi, indiferent de vremurile pe care le-au trăit, și nu se mărginește la persoana autorului în sine.

Într-o singură frază, care se prelungește pe mai bine de 100 de pagini, naratorul-personaj, ajuns acum la vârsta de 33 de ani și cu o carieră de succes ca jurnalist, care a călătorit în lumea-ntreagă pentru a face reportaje, se întoarce, pe firul memoriei, în locul care îi este cu adevărat acasă, adică pe această Alee a Zorilor, "într-un mic oraș de provincie" (Crăciun, 2017, p. 13), din imediata vecinătate a fabricii de armament (fosta fabrică Mefin, situată pe Valea Prahovei, în proximitatea stațiunii Sinaia), în România anilor '80-'90. Deși recunoaște că "nostalgia e împotriva adevărului, ea obișnuiește să șlefuiască adevărul, în trecut e întotdeauna mai bine" (Crăciun, 2017, p. 9), naratorul promite o ultimă frază, una adevărată, care să prezinte totul așa cum a fost, cum a trăit și cum a experimentat. Băiatul, personajul principal, face o incursiune chiar în trecutul părinților săi, ambii profesori de matematică, explicând astfel culoarea epocii în care a venit pe lume și care îi va influența puternic viitorul: "de jur împrejur chiar se înălța socialismul, plăcile de beton se tot adunau în dreptunghiuri aproximativ verticale și cu siguranță gri, și aici se adăpostea clasa muncitoare, așa decisese Partidul Unic, oamenii muncii aveau să se odihnească între aceste plăci de beton, între drumurile lor la uzină, tânăra de douăzeci și doi de ani a venit aici ca să predea matematici la singura școală generală" (Crăciun, 2017, p. 14). Important de adus în atenție este faptul că, preponderent, perioada evocată de narator este cea de tranziție, postdecembristă, întrucât numai din acești ani are amintiri, astfel încât pasajele care fac referire la realitatea comunistă sunt, de fiecare dată, trecute prin filtrul părinților sau al personajelor vârstnice.

Interesant de observat este perspectiva băiatului asupra lumii în care trăiește, un mediu degrada(n)t, violent și nu rareori lipsit de pericole. Nefericirea și debusolarea sunt printre caractaristicile principale ale micului univers pe fundalul căruia protagonistul va crește și va începe să înțeleagă treptat schimările bruște la care au fost supuși românii după 1989: "în oraș nu mai era liniște, tocmai căzuse Dictatorul, începuse libertatea, dar libertatea era complicată și oamenii nu știau ce să facă, așa ceva nu se mai pomenise!, se întâmplase o Revoluție și era bine, fiindcă aveam să mâncăm multe portocale, nu s-a tras niciun singur glonț la noi în oraș, noi nu am avut eroi" (Crăciun, 2017, pp. 15-16). Prin lumea cartierului periferic în care își petrece copilăria băiatul se perindă personaje stranii, fascinante pentru micul personaj, dar, în realitate, abrutizate, persecutate și, pur și simplu, dezorientate: "orașul nostru era plin de zmei pe care îi durea inima, care cădeau în patimă și aveau probleme cu femeile, cu slujba, și chiar dacă fusese o Revoluție și căzuse Dictatorul și Partidul unic nu mai era, ei continuau să aibă probleme" (Crăciun, 2017, p. 23). Bona pe nume Petruța este prima prezență memorabilă din viața băiatului, persoana care îl introduce pentru întâia oară în universul fabulos al basmelor, umanizând, de altfel, antagoniștii lumii fabuloase prin trăsături desprinse din comunitatea restrânsă a cartierului prahovean. Tot de la bătrâna Petruța, personajul învață lecția care îi va schimba destinul, în cele din urmă, respectiv: "să nu irosești cuvintele, o să ai nevoie de ele!" (Crăciun, 2017, p. 24), în așa fel încât cariera viitorului jurnalist de succes va presupune, în fiecare zi, o permanentă împerechere de substantive cu adjective și cu verbe, pe scurt, o adevărată "religie personală" (Crăciun, 2017, p. 28).

În viața protagonistului apar, rând pe rând, figuri dintre cele mai variate, de la drogați, alcoolici, prostituate, securiști, tâlhari, până la colegii de clasă și tovarășii de joacă cei mai apropiați, din bloc și de pe Aleea Zorilor. Lumea alter ego -ului lui Andrei Crăciun nu este în nici un fel idealizată, dar nici respinsă, ci îmbrățișată cu toată inocența și curiozitatea copilăriei, precum și cu înțelegerea și resemnarea maturității. Deși în aparență volumul împrumută nesperat de mult din reacțiile și atitudinile specifice vârstei primare, textului nu-i lipsesc pasajele de mare profunzime și subtilitate, care permit astfel încadrarea acestuia în seria romanelor devenirii, maturizării: "căzuse Dictatorul, dar oamenii de pe Alee tot nu știau să fie fericiți, ei nici măcar nu se mai iubeau, doar că se obișnuiseră să trăiască așa, unii cu alții" (Crăciun, 2017, p. 25). Prin ochii personajului de numai șase ani, de când încep amintirile sale, pătrundem în sălile de clasă ale școlii comuniste și participăm la toate activiățile desfășurate în colectiv ("era obligatoriu să te integrezi în colectiv, se purtau criticile și autocriticile, iar elevii aveau datoria să fie silitori și să nu precupețească niciun efort în a învăța să fie buni cetățeni ai patriei noastre"), dar și la bucuriile copilăriei trăite în fața blocului, inventând jocuri împreună cu gașca de prieteni, câștigând campionate de fotbal între cartierele adversare, trăind fiorii primei iubiri, conștientizând, cu spaimă și cu bucurie, în același timp, că vremea nu stă în loc, că tehnologia evoluează pe măsură ce ei depășesc, rând pe rând, vârsta copilăriei și pătrund în adolescență, că fericirea constă, oricât de clișeic ar suna, în lucruri mici, ca un somn prefăcut de după-amiază, o iarnă cu multă zăpadă, un nou joc pe calculator, strângerea de mână a unei fete etc.

Căderea din paradis se petrece odată cu decizia părinților de a se muta de pe Aleea Zorilor mai aproape de centrul orașului, marcând definitiv trecerea într-o nouă etapă a vieții pentru tânărul progatonist al volumului. Din perspectiva acestuia, vălul inocenței și al lipsei de griji se destramă, lăsând loc unor experiențe definitorii și deosebit de importante în parcursul său existențial. Prin ochii adolescentului descoperim Aleea Zorilor dintr-o altă perspectivă, una care nu mai aparține copilului fascinant de micul mediu înconjurător, ci tânărului în devenire, conștient de micimea propriei lumi, care nu îi mai cuprinde idealurile, aspirațiile, dorințele: "orașul începuse să ne strângă pe toți, traversam singurul său bulevard coborând dinspre aleile noastre, ne odihneam pe băncile sale neîncăpătoare și visam la zilele când vom evada de aici, orașul nostru devenea curtea interioară a unui penitenciar, uzina mecanică se destrăma" (Crăciun, 2017, p. 97). Ruptura definitivă de templul anilor de copilărie este descrisă la finalul volumului, lăsând să se întrevadă emoțiile firești ale unui început de maturizare și de înțelegere lucidă a noii etape care urmează în viața personajului: "îmi trăisem toată viața pe Alee, citisem undeva că nimic din ce se întâmplă după vârsta de doisprezece ani nu mai contează cu adevărat [...], mama greșise, nu a fot mai bine, nu am fost fericiți, nu știu dacă aș fi putut ierta pe altcineva pentru o asemenea greșeală [...], nu voiam, nu voiam să-mi părăsesc Aleea!" (Crăciun, 2017, pp. 108-110). Întoarcerea fiului rătăcitor va fi abia peste mulți ani, la maturitate, când protagonistul va descoperi degradarea spațiului cândva atât de familiar, dar nu numai degradarea împrejurimilor îl răscolește pe acesta, ci, mai ales, conștientizarea vârstei apuse, irecuperabile, al cărei farmec nu poate fi retrăit acum decât pe firul nostalgiei, al amintirilor difuze: "Aleea noastră e astăzi o margine frântă de ghetou, pădurea a fost tăiată, Uzina a fost vândută la fier vechi, proletarii au emigrat sau au înnebunit sau au murit, și lor li s-a luat aleea, și viața lor a fost mutilată" (Crăciun, 2017, p. 115). Nu întâmplător, finalul romanului surprinde reîntoarcerea în copilărie, în mijlocul găștii de prieteni, cu emoțiile firești unui astfel de refuz al realității prezentului: "dar eu nu mai pot să văd toate acestea și îmi întorc, iată, chipul către Dig, și lacrimi sunt în ochii mei acum, și lacrimi sunt în ochii lui acum, și totul a trecut." (Crăciun, 2017, p. 118)

Volumul lui Andrei Crăciun propune o incursiune în trecutul fiecăruia dintre cititorii săi, reușind, cu multă finețe, să contureze, în același timp, nu doar episoadele unei copilării universale, ci și imaginea României comuniste și postcomuniste, observată și înțeleasă prin filtrul inocenței și al curiozității copilului și, mai apoi, al adolescentului. Perioada de tranziție prin care trece societatea română la începutul anilor '90 este înfățișată în detalii dintre cele mai puțin abordate, autorul nemărginindu-se doar la cenușiul arhitectural și la greutățile și problemele cetățenilor, ci încercând să supună analizei sentimentele, trăirile, motivele de nostalgie ale oamenilor mari, care pur și simplu nu știu să fie fericiți.