Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

(2012)

Invitat de colegul meu Bogdan Tănase să scriu ceva, orice despre anul 2012, m-am gândit să ignor fierbintele an politic 2012 (își mai aduce aminte cineva de el?) și să amintesc cititorilor revistei Opt motive că 2012 a fost anul sărbătoririi Centenarului N. Steinhardt (n. 29 iulie 1912). Colocvii (la Academia Română, la Baia Mare și la Bistrița), lansări, articole în presa scrisă, emisiuni radio-tv etc, toate acestea configurând imaginea unei posterități luminoase a celui care, întrebat la un moment dat dacă a fost batjocorit vreodată ca om sau ca scriitor, a răspuns cu umor: "Oho! Din abundență, cu nemiluita și îndesat".

Dintre aceste evenimente, m-aș opri la publicarea, la Polirom, a unei variante inedite a Jurnalului fericirii, intitulată editorial, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, variantă a cărei dactilogramă am avut surpriza și bucuria s-o descopăr în vara anului 2002 în arhivele Mănăstirii Rohia, în timp ce făceam cercetări, căutam, scotoceam, îmi adunam materialele pentru redactarea tezei mele de doctorat (care stă la baza volumului N. Steinhardt și paradoxurile libertății, Humanitas, 2009). Mi-am dat seama imediat că este vorba de o altă variantă decât cea publicată în 1991 la Editura Dacia (și reluată în toate celelalte ediții care apăruseră până atunci). Compararea efectivă a celor două variante n-a făcut decât să-mi confirme această ipoteză. Bucuria descoperirii a fost însă urmată de o serie de întrebări, de ipoteze, de incertitudini (unele nerisipite nici până azi). Explorarea și a altor arhive (în special a arhivelor CNSAS, unde se află Dosarul de Urmărire Informativă a lui N.Steinhardt [vol.1-11], dar și a arhivelor “epistolare" – cu precădere a corespondenței cu Virgil Ierunca, publicată în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca[1967-1983], Editura Humanitas, 2000) și conexiunile cu alte volume, (auto)biografii și documente au dus la limpezirea unor lucruri, dar și la noi întrebări. Cea mai persistentă dintre acestea a fost și, într-o anumită măsură, a rămas următoarea: dactilograma (de 529 de pagini, din păcate incompletă: lipsesc primele 137 de pagini și alte câteva din interiorul textului) descoperită la Rohia reprezintă cea de-a doua variantă sau o a treia variantă, care le unifică pe primele două? În Nota asupra ediției am formulat argumente și contraargumente pentru ambele ipoteze. Balanța înclină, deocamdată, spre ideea celei de-a treia variante.

O certitudine s-a configurat în timp și anume faptul că varianta publicată în 1991 la Editura Dacia (și toate reeditările ulterioare, inclusiv cea din 2008 din cadrul Integralei N. Steinhardt de la Polirom) reprezintă prima variantă. Argumentul: printre documentele aflate în dosarul lui Steinhardt de la CNSAS există și câteva note de analiză a Jurnalului fericirii, realizate de ofițerii de Securitate după confiscarea/confiscările manuscrisului, în care sunt inserate multe citate din textul arestat. Am confruntat aceste citate cu fragmentele corespunzătoare ale ediției din 1991 și ele corespund perfect.

Dar care este, în rezumat (povestea detaliată este redată în addenda ediției), istoria acestei extraordinare cărți și a variantelor sale? Scris între 1969 și 1971, Jurnalul fericirii a fost confiscat de Securitate, în urma delațiunii lui Ion Caraion ("Artur"), în 14 decembrie 1972 (era vorba de o dactilogramă de 550 de pagini). Steinhardt a început să rescrie din memorie Jurnalul...(o variantă mai amplă, de 750 de pagini), iar în 1975, în urma unui memoriu, i s-a restituit și varianta confiscată. A făcut mai multe copii ale fiecărei variante, pe care le-a ascuns pe la diferiți prieteni. Prin 1977-1980 reușește să trimită câte o copie a fiecărei variante la Paris prietenilor săi Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, în ideea publicării cărții în Franța. Din corespondența cu aceștia reiese și dorința autorului de a unifica cele două variante. În 14 mai 1984 i se confiscă din nou prima variantă, însă, cum alte copii fusesră puse la adăpost, demersurile Securității n-au mai avut același efect. În 1991, la Editura Dacia, apare prima variantă a Jurnalului fericirii, iar edițiile ulterioare reiau, așa cum am spus, aceată primă variantă. Din nefericire, cea de-a doua variantă (cea rescrisă din memorie după confiscarea primeia) s-a pierdut în circumstanțe obscure după 1990.

Care ar fi diferențele dintre Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia și prima variantă a Jurnalului fericirii? În linii mari, ele constau într-o altă asamblare a fragmentelor, într-un alt montaj al "pieselor", lucru posibil de vreme ce Jurnalul fericirii nu e ordonat cronologic. Așadar: permutări, combinări, dislocări, reasamblări, repoziționări, inversiuni, extensii, rezumări etc, toate acestea configurând ceea ce s-ar putea numi o "arhitectură" a memoriei. Pasajele comune, destul de multe, sunt altfel redactate, altfel formulate... Acest lucru se poate verifica ușor cu ajutorul Notelor marginale (din stânga/dreapta paginilor) care trimit la pasajele corelative din prima variantă (având ca suport ediția din 2008 publicată la Polirom). Există, evident, și fragmente cu adevărat inedite. În Notele finale ale ediției am identificat 15 categorii de diferențe, pe care le-am ilustrat cu 1-3 exemple.

Pour la bonne bouche, transcriu aici pentru cititorii revistei Opt motive una dintre secvențele inedite din această variantă și anume cea a vizitei făcute în 1927 de adolescentul Steinhardt (avea 15 ani!) rudei sale pe linie maternă... :

August 1927

De la Veneția, mâncat de țânțari, cu febră mare și stomacul răvășit, sunt luat pe sus la Semmering de tata, în ciuda protestelor mele. Trebuie să recunosc că aerul de munte și brazii îmi priesc, deși decorul e mai banal. La hotelul Südbanhoff, unde tragem, locuiește și ruda noastră îndepărtată, profesorul Sigmund Freud. Sunt recomandat ilustrului autor al Introducerii în Psihanaliză, Tălmăcirii viselor și Psihopatologiei vieții de toate zilele, trei cărți pe care le-am citit cu sufletul la gură.

Marele savant e destul de mic de stat, elegant, distins și poartă barbișon. Foarte amabil. Când însă, înfrângându-mi sfiala, încep să turui și pomenesc în treacăt de Jung și Adler, mă fulgeră o privire ca de bici. A dispărut orice toleranță și blândețe. Am vorbit de eretici în prezența Papei, nu se face. Anna Freud mă salvează propunând o plimbare prin pădure la Meierei. Îmi îmbunătățesc nițel situația cu citații care dovedesc că am citit cu atenție principalele cărți ale învățatului, care își reia figura de om de lume și drumeț vesel. (ed. cit., p. 222).