Undeva, la un moment dat, Roman Polanski vorbea, cu ocazia lansării filmului Venus in Fur, despre dificultatea de a construi un film cu două personaje. În lumina unei astfel de păreri, am putea spune că pentru mulți regizori un film cu un singur personaj ar fi, din start, un pariu pierdut. Ei bine, nu ne-am înșela prea tare, din moment ce categoria "one-character movie" este departe de a fi una dintre cele mai populare. Dar asta nu exclude faptul că anumite astfel de filme sunt, cu adevărat, remarcabile. Acest lucru se întâmplă nu doar grație talentului sau implicării totale a actorilor care își asumă dificila sarcină de a susține singuri acțiunea unui lungmetraj, ci și prin modul în care regizorul își concentrează întreaga atenție asupra protagonistului, dezvelind treptat tot mai multe straturi emoționale indispensabile poveștii.

Am avut plăcuta surpriză de a vedea cel mai recent lungmetraj semnat de regizorul francez Alexandre Aja, cunoscut publicului larg mai degrabă prin filmele sale minore, precum Piranha 3D sau Crawl – destul de bine realizate, dar destinate în special unui public amator de senzații tari. Totuși, în ciuda așteptărilor create de filmele sale precedente, cel lansat de Netflix chiar în 2021, Oxygen, a reușit să-mi ofere acea experiență intensă pe care o doream de ceva timp din partea unui SF. În plus, ocazia de a o revedea pe Mélanie Laurent (pe care, da, o apreciez atât ca actriță, cât și ca regizoare), într-unul dintre cele mai convingătoare și solicitante roluri ale sale, a făcut vizionarea lungmetrajului și mai plăcută. Dificultatea rolului are, evident, legătură cu faptul că Mélanie Laurent interpretează singurul personaj "uman" din film, trezit în captivitatea unei celule de criogenizare, captivitate în care se zbate de-a lungul întregului film de o durată de aproape o oră și 40 de minute. Din această perspectivă, lungmetrajul lui Aja bifează convențiile unui "one-character movie", chiar dacă anumiți cârcotași pot nega această etichetă, din cauza prezențelor virtuale – fie invizibile, dar mediate telefonic, fie vizibile, dar imateriale, care populează flashbackurile protagonistei – ori cu care interacționează.

Dar aș respinge astfel de contraargumente, din moment ce întregul conflict este condus, trăit și filtrat de acest unic personaj, surprins de-a lungul unei stări intense de disperare claustrofobică, în mai bine de 80 % din cadrele lungmetrajului.

Deși are la bază multe ingrediente deja cunoscute ale unui SF destul de clasic – mă voi opri doar la ideea criogenizării, pentru a nu strica plăcerea spectatorilor de a descoperi singuri celelalte aspecte –, Oxygen are impactul și mizele unui film psihologic cu accente de thriller, ce adoptă structura narativă și dinamismul unei curse contracronometru.

Foarte pe scurt, povestea începe prin șocul resimțit de o femeie care, în urma unei defecțiuni, se trezește captivă în capsula ce îi asigura lungul "somn criogenic". Pe lângă disperarea de a nu putea fi auzită sau salvată de nimeni și momentele de amnezie care o împiedică să-și amintească cine este, situația este cu atât mai dificilă, cu cât cantitatea de oxigen din capsulă scade vertiginos.

În ciuda "lipsei de libertate" a camerei de filmat, captive, la rândul său, în această capsulă impenetrabilă, filmul evoluează într-un ritm alert, prin intermediul unei coloane sonore și unui montaj eficient, care evită monotonia.

Ba mai mult, talentul cu care Alexandre Aja asamblează imaginea întregului film transformă limitarea spațială într-un avantaj ce potențează impactul emoțional al acestui lung episod de claustrofobie. Mulți spectatori pot vedea, în acest sens, destule asemănări cu filmul Buried din 2010, semnat de Rodrigo Cortés, tot un "one-character movie" care deja figurează în multe topuri ale celor mai intense thrillere psihologice ale ultimelor decenii. În Oxygen există, totuși, câteva "evadări" ale camerei de filmat, prilejuite de momentele de introspecție ale personajului, însă, în ciuda importanței lor pentru demersul poveștii, sunt destul de rare și fulgurante în ecuația de ansamblu a acestui "cronotop" restrâns.

Dincolo, însă, de orice discuții taxonomice sau afinități tematice sau compoziționale cu alte filme ale aceluiași gen, lungmetrajul lui Alexandre Aja rămâne o experiență șocantă care poate face deliciul multor cinefili. Oare "plăcerea" de a vedea un film cu un singur personaj captiv într-o închisoare ermetică poate fi potențată și de toată această stare pe care fiecare din noi a acumulat-o de-a lungul pandemiei? Prefer să nu răspund.