Provocat de muzeul Literaturii să scrie o pagină despre unul dintre obiectele expuse în muzeu, Radu Aldulescu a scris povestirea de mai jos, pe care o găsiți expusă și în București Mall.

Un tip la treizeci și ceva de ani, înalt, robust, cu aspect prosper, în haine de firmă, cu o borsetă de piele ciocolatie pe șoldul stâng, prinsă cu o curelușă peste piept. Ăsta-i omul meu, mi-am spus. Străin de oraș, ca și mine, care mă împotmolisem aici de două săptămâni, așteptând, fără să știu ce. De bună seamă că pe el îl așteptam. Venise în oraș dis de dimineață, își rezolvase treburile și avea, la miezul nopții, un tren cu care să se întoarcă acasă. Până atunci, ar fi vrut să zăbovească într-un local, pe o terasă, poate, ceea ce-i chiar imposibil, dat fiind restricțiile impuse de autorități… Pandemia, mama noastră bună, deh, și unde mai pui că e sâmbătă, la șase toate cârciumile intră-n doliu…

L-am dus, totuși, într-un loc intim, ferit de ochii autorităților, unde am băut în regim de urgență cinci sticle de Fetească neagră pe care a ținut să le plătească el, din teșcălăul de bancnote din borsetă. Mi-a spus că nu duce lipsă de nimic, e stăpân pe situație, are în cușca pieptului un calendar de bronz, de forma unui samovar, care metabolizează zilele săptămânii și, uneori, anotimpurile, dar, în niciun caz, anii, pasibili să întrețină iluzia trecerii timpului.

La o adică, timpul nici nu există, este o creație a organelor noastre de perscepție, ca și spațiul, de altfel, așa încât, grație acelui calendar, este veșnic tânăr și ferice, bea rece și se pișă cald, conform unui binecunoscut principiu al termodinamicii.

Este timpul s-o iau spre gară, a spus, ridicându-se de pe scaun.

Mi s-a părut că se clatină, am întins mâna să-l sprijin. Mi-a făcut semn că nu e nevoie. Se descurcă. Spre gară, așadar. Gara nu e încolo, am spus. E în direcția opusă, am să te conduc. Va trebui s-o luăm prin gangul ăsta, ca să scurtăm. Se clătina, totuși, nu ținea la băutură, cât l-ar fi arătat tinerețea și robustețea.

Împotriva voinței lui, l-am sprijinit și i-am proptit un croșeu în bărbie, care l-a izbit cu creștetul de zid. A căzut cât era de lung. I-am pus pantoful pe față, apăsând, până i-am desfăcut borseta din carabina curelușei. I-am secționat apoi pieptul cu stiletul și am luat calendarul de bronz.

Și-am gonit spre gară, într-un sprint prelungit, care m-a proiectat în trenul de la miezul nopții, în ultimul moment, în secunda când a pornit.