Cred că nu există absolvent al Literelor ieșene care să nu aibă obsesia Istoriei ieroglifice a lui Cantemir, din care Elvira Sorohan, profesoara de literatură veche, a făcut un fel de blazon al facultății. Dacă auzi pe cineva vorbind cu patos despre bestiarul cantemirian, precis a terminat facultatea la Iași. Visul Hamelonului, noblețea șoimului, mitul lui Acteon (care a surprins-o pe zeița Artemis făcând baie), dar mai ales cornul Inorogului, ca efigie a iubirii profane - iată doar câteva dintre obsesiile studentului ieșean. Iar între discipolii Elvirei Sorohan, Bogdan Crețu ocupă cu certitudine cel mai important loc în ierarhiile sale, alegându-și-l ca urmaș, după cum îmi spune ori de câte ori vorbim. Prin urmare, cum am văzut cartea intitulată Cornul inorogului (Polirom, 2021), m-am simțit aproape datoare s-o citesc în numele legăturii noastre comune care este d-na Sorohan. 

 Cartea lui Bogdan Crețu propune povestea unui universitar, care scrie și romane, pe nume Dinu, personaj prezentat cu blândețe auctorială, de unde impresia că e un fel de alter ego al naratorului. Îndrăgostit de Diana, pune în practică dorința acesteia de a avea legături (nu chiar primejdioase) cu cât mai multe femei, de unde și titlul romanului. Prin urmare, toată cartea este compusă din aventurile respective, fiecare capitol purtând numele unei femei. În preambul, pe o aventură trecătoare și inocentă cu Zada, e prezentat personajul Iza Weingold, scriitoare violată de comuniști, nume important în Occident și mamă a unei fete numită Romanița, în amintirea țării care a maltratat-o. Acest personaj, pomenit încă de câteva ori în timpul narațiunii, apare în final pentru a pune capăt aventurilor lui Dinu. Ea este un fel de sumă a feminității,  un personaj matern, care, după ce ia Premiul Nobel, hotărăște să-și cheltuie banii primiți, făcând o călătorie alături de Dinu, ceea ce încheie nu doar donjuanismului acestuia, ci și iubirea pentru Diana.

Romanul lui Bogdan Crețu începe cu Zada, care dă titul primului capitol, e femeia cu care Dinu petrece o noapte la Cluj, nu pentru că i-ar aprecia feminitatea ei, ci pentru că se află în criza declanșată de moartea tatălui, prilej pentru a relua câteva dintre poncifele comunismului (Trabant, salam, Nichita beat etc). Urmează capitolul Romanița, mai mult pentru a nara întâlnirea dintre Dinu și mama Romaniței, marea scriitoare Iza Weingold, "figură iconică" în Franța (p. 36). Capitolul următor, intitulat Diana, povestește despre o întâlnire care îl copleșește, în ciuda unei relații convenționale cu Ana, anume întâlnirea cu fascinanta Diana, care-i cere să-și lărgească orizonturile amoroase, ceea ce și face, cu femeia următorului capitol, Vica, o studentă, prezentată de colegul său de universitate - caricatură a carieristului cu legături interlope. Apoi însăși Diana îi procură următoarea femeia care dă numele capitolului următor, Raluca. Scopul este de a se "încerca unul pe altul".  Experiența  îl îmbogățește imediat pe Dinu, căci Raluca "a părut că înnebunește, a urlat prelung, ca o fiară înjunghiată" (p. 102). Urmează Marta, care deși nefericită și cu predispoziții lesbiene, nu se lasă rugată, noaptea cu Dinu calmând-o pentru totdeauna. În semn de prețuire, Dinu face sex cu femeia violatorului Martei, ca să-l jignească. Capitolul Maribelle e idilic, plasat la Paris și completat de versuri și de citate. (De altfel, fiecare capitol se termină cu versuri). Întâlnirea îl face " să dea din aripile conștiinței". 

De aici încolo capitolele ilustrează tipologii mai generale, nu de puține ori cu trimiteri la realități știristice. Aliona se sinucide împreună cu soțul ei, punându-l pe Dinu în situația de a medita nu asupra morții ci asupra modalității în care au murit cei doi soți. Capitolul Fulvia aduce și o caracterizare directă a personajului Dinu, profesor fără vocație, care nu știe nimic în afară de opera lui Blecher. Fulvia este masteranda sa, virgină, care este foarte tulburată de întâlnirea cu Dinu: glasul lui " îi crea un nodul cald, care se mișca în diferite părți ale corpului" (p. 167). Dar nici el nu rămâne indiferent, Fulvia, fiind nu doar subiect de dezbatere cu Diana, ci și motivul care redeșteaptă între ei plăcerea de a-l gusta pe Proust: "ultima fraaază, te rooog, nu mai pooot, a șoptit Diana, ca și cum s-ar fi sufocat", cerându-i să-i citească din Proust (p. 182). Logodită cu un popă, cu idealuri creștine și puritane, totuși, virgina Fulvia uită de toate astea, după o întâlnire cu Dinu, la Barcelona. În capitolul acesta Dinu e scriitor important, tradus în spaniolă, cu interviuri în El País, ceea ce o face pe Fulvia să-și uite idealurile și să petreacă o noapte cu el, ceea ce îi dă încredere în ea, făcând-o să se simtă femeie respectată (203).

Iza Weingold revine pasager în capitolul Medeea, cât să-l pună în legătură pe Dinu cu Medeea, o divă, o soprană de talie mondială, ajunsă la 50 de ani, pe care acesta o vede în Tosca. În capitolul acesta discursul narativ devine ceva mai teribilist, povestea completându-se cu ingrediente ale romanului de gen. Atrasă desigur de Dinu, diva, luându-i arătătorul între buze (p. 229), inițiază un joc galant, dându-i întâlnire la Veneția, peste câteva luni. Deși episodul s-ar fi putut încheia aici, e relatată și noaptea de la Veneția:

Medeea cere "cu gesturi îndrăznețe tot mai multă hotărâre, tot mai multă brutalitate, participând frenetic la lupta aceea a trupurilor cu ele însele, gemând grav, tot mai  grav și mai dramatic, până când a răcnit ca înjunghiată, l-a strâns cu o forță, pe care  alcătuirea ei atât de delicată nu părea să o aibă, apoi l-a smuls din ea, ce sentiment de pierdere, de cădere în gol, ea a deschis ochii și a zâmbit ușor ironic, nu te speria Dinu, sunt aici…"

 Cu Iridenta ne pregătim de final. Intră în scenă fostul soț al Izei Weingold, care a turnat-o la Securitate (unde a fost violată, rămânând însărcinată cu Romanița). Acesta, profesor, aflat pe moarte, îl consideră pe Dinu o somitate în domeniul literaturii. Acum aflăm că, deși îl știe numai pe Blecher, Dinu are un punctaj academic de invidiat, pe lângă faptul că dă interviuri în ziare din Spania. Aici romanul ia o tentă de scriere socială, în manieră șaizecistă, dar nu pentru mult timp, căci urmează alte aventuri, alte femei. Între acestea, Frida, o femeie-copil, pe care Dinu o cucerește pentru că e parfumat cu grepfruit și ambră, și Venera, care dă numele unui capitol convingător, aducând în scenă o femeie cunoscută în adolescență, frumoasa din vecini, exponent al mahalalei urbane, pe care a văzut-o cândva făcând baie, iar scena, înrudită cu povestea lui Acteon, a devenit una "cheie a imaginarului său" (286). Reîntâlnind-o la maturitate, își recuperează visul erotic. 

Episodul Sidonia Păstrăguș îl readuce pe autor în zona prototipurilor feminine cu accente satirice. Vulgaritatea Sidonei îl atrage pe Dinu, portret completat și de Olimpia, echilibrat cu o scurtă revenire la Ana (femeia care-l așteaptă mereu). 

Capitolul final se intitulează Iza. Bătrâna scriitoare a primit Nobelul, iar Dinu face cursuri despre cenzură,  devenit specialist în opera ei. Iza  îl vizitează și-i propune "gâfâind" să facă o călătorie prin lume, până când vor cheltui banii, ceea ce Dinu primește bucuros, luându-și cu el, desigur, câteva cărți, rupându-se senin de Diana, simțind în sfârșit că trăiește. Păcat de toate femeile care leagă fragil întâlnirea cu Iza (din incipitul cărții) de călătoria cu Iza (de la final), rămase doar fantome fără cauză. 

Romanul Cornul inorogului vine în tradiția epicii populare interbelice, rămânând totuși fără legătură cu Istoria ieroglifică. Cum știm, Inorogul refuză să-și folosească podoaba, iar, în acest roman, Bogdan Crețu se răzbună pe aroganța lui.