Liviu G. Stan (născut în 1987) este poet, prozator și jurnalist cultural. A debutat cu volumul de versuri, Yima (2008), după care a schimbat culoarul cu cel al prozei, publicând succesiv patru romane: Sânge de pasăre pe haine (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019) și Salamandre (2021). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.   

Cel mai nou roman al său, Salamandre, apărut recent la editura Litera, în colecția Biblioteca de proză contemporană, cu o prefață frugală, semnată de Mihai Ene, este unul în egală măsură experimental, având caracteristicile unui roman-puzzle, dar dotat cu toate elementele necesare unui roman în adevăratul sens al cuvântului: conflicte puternice, personaje bine definite, fire narative solide, o voce narativă puternică. Narațiunea e pigmentată, la răstimpuri, cu note de fantezie, de S.F., de thriller psihologic, de mistică și bineînțeles, de lirism bine temperat și mai ales bine dozat. 

Spuneam mai sus că este un roman de tip puzzle, în sensul că este format din patru povestiri, aparent disparate, dar care, la o lectură atentă, se unesc între ele prin mici fire secundare desprinse din firele narative principale, fiecare poveste având în centru un personaj marcant, definit inițial doar prin nume și vârstă, căruia, deloc întâmplător îi este atribuit un anotimp. 

IARNA îl are ca personaj central pe Antonie Varitz, 71 de ani, un chirurg controversat, considerat de către unii, un geniu sau un înger salvator, iar de alții, un criminal în serie, un monstru, un demon scăpat din iad. Discrepanța dintre cele două seturi de opinii nu este câtuși de puțin exagerată, întrucât Antonie Varitz, de îndată ce a înțeles că în mâinile sale de chirurg excepțional stă puterea de a vindeca sau de a aduce moartea, se lasă orbit de această putere, și bineînțeles și de cea a banilor, și ajunge să dezvolte o întreagă rețea de trafic de organe (a se citi și rețea de crimă organizată), salvând viețile potențaților zilei sau ale rudelor acestora, acumulând astfel un capital generos de bani și influență. Caracter puternic, cu poveste alertă, acest capitol introduce perfect în atmosfera romanului. Varitz seamănă moartea în rândurile "plebei", fără nici cel mai mic scrupul, ba chiar dimpotrivă, manifestând o reală plăcere, devenind salvatorul celor puternici. Înger, și demon. Inedită va fi însă moartea sa, despre care spune un personaj secundar că a fost o moarte după care a tânjit toată viața, în subconștient.

Tema doctorului orbit de puterea sa asupra vieții și implicit de puterea pe care i-o conferă statutul social, banii și influența politică, exploatată cam în aceeași idee de Tavares, în romanul Să înveți să te rogi în era tehnologiei, apare aici ca intrigă a romanului, ca emblemă a iernii.

A doua povestire aduce al doilea anotimp - PRIMĂVARA - și al doilea personaj principal: Ida, 34 de ani, dansatoare și jurnalistă, sau mai corect spus "dansatoare-jurnalistă" întrucât în concepția ei, orice fapt poate deveni o știre povestită în pași de dans. De altfel a și montat mai multe instalații artistice în cadrul cărora execută dansuri inspirate de știri, proiectate pe pereții galeriilor. E o artistă în spiritul inovator și performativ al Marinei Abramović. Obsesia ei pentru acest tip de artă, am putea-o numi artă jurnalistică, a fost la un pas de a-i deveni fatală: pe când încerca să surprindă, în direct, prăbușirea unei stații spațiale scăpată de NASA de sub control, și-a pierdut ea însăși controlul și s-a lăsat dusă de val. Prin empatia fuzionată cu un curaj nesăbuit, e târâtă într-o experiență terifiantă de o oarecare Iustina, un soi de amazoană justițiară modernă.

Cea de-a treia povestire rezonează cel mai bine cu anotimpul pe care îl reprezintă, VARA, fiind într-adevăr toropitoare, până la limita halucinației, schimbarea bruscă de fir narativ din final aruncând în aer logica firului narativ inițial, slăbind grosimea firului de legătură cu celelalte trei povestiri ce compun întregul roman. Aici îl întâlnim pe Sebastian Adocian, 41 de ani, un tip cu viață dublă, de corporatist cu viziuni umaniste și de voyeur maniac. Acesta își înregistrează discursurile conspiraționisto-erotice și le trimite unor femei atent selecționate în urma unui amplu proces de filaj. La fel ca pe Ida, și nebunia lui îl va costa scump, trezindu-se, fără să știe, parte a unui bizar experiment social-cinematografic, desfășurat în cartierul Cotroceni. 

În fine, TOAMNA, ne-o aduce în prim plan pe Elena Petrache, 51 de ani, o femeie atinsă de himerism genetic, altfel spus, care și-a "devorat" sora geamănă, în stadiul intrauterin, preluând astfel și o parte din ADN-ul acesteia. Elena dezvoltă o obsesie a surorii nenăscute, care i-ar vorbi frecvent în minte și care ar face, prin intermediul trupului ei, o mulțime de fapte reprobabile. Caz tipic de bipolaritate sau dublă personalitate ori doar o scuză perfectă pentru recuzarea de la orice răspundere. Când nebunia, trucată sau reală, ajunge la paroxism, se întâmplă o minune și viața adevărată primește o a doua șansă. 

Așadar, romanul aduce patru feluri diferite de orbire a minții: una venită pe filiera setei de putere și a foamei de bani, alta pe cea a credulității excesive, o a treia născută dintr-o manie bizară, și în fine, alta, indusă de paranoia, la rândul ei instaurată cel mai probabil ca o formă de auto-apărare. 

Ceea ce este interesant la scriitura lui Liviu G. Stan vine din modul hiper-realist în care reușește să grefeze poveștile pe aceste cazuri de nebunie, creând situații 100% veridice, verosimile. Ca un fel de nucleu, povestea Idei, singura care nu a manifestat o orbire maniacală, ci doar o mare naivitate, detaliază sursele nocive ale obsesiei și legăturile ei subtile cu spiritul de autoconservare.  

Am spus mai sus că Salamandre are toate ingredientele unui roman în toată puterea cuvântului. Aș îndrăzni să spun, la final, că este chiar un roman complet, desăvârșit, și aici nu am neapărat în vedere cuantificarea tehnicilor scriitoricești sau a diverselor influențe, cât simplul fapt că a reușit să mă țină cu sufletul la gură de la un capăt la celălalt, cu fiecare dintre cele patru povestiri. Cred sincer că Liviu G. Stan este unul dintre cei mai buni prozatori români contemporani, impunându-și proza prin două calități greu de atins: adâncimea psihologică și verosimilul situațiilor povestite. 

Salamandre de Liviu G. Stan, Editura Litera, 2021.